Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. frustrer, lat. frustrari)
1. a lipsi, a priva pe cineva de un bun, de un drept; a păgubi; (p. ext.) a înşela.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. frustrant)
1. care frustrează; care plasează într-o situație de frustrare; frustrator.
2. (antonime) gratifiant, satisfăcător.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (frustra)
1. acțiunea de a frustra și rezultatul ei; frustrație.
2. privare a cuiva de un drept, o satisfacție etc.
3. stare mentală de nemulțumire caracterizată printr-un dezechilibru între o dorință sau o așteptare și realizarea ei efectivă.
4. (psihologie) condiția subiectului căruia i se refuză sau refuză satisfacerea unei cereri instinctuale.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. frustration)
1. acțiunea de a frustra și rezultatul ei; frustrare.
2. starea celui care este frustrat; stare mentală de nemulțumire caracterizată printr-un dezechilibru între o dorință sau o așteptare și realizarea ei efectivă.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. frustrateur)
1. care pricinuieşte o pagubă, împiedică exercitarea unui drept; care este cauza unei frustraţii; frustrant.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (lat., it. defraudare)
1. a delapida, a frustra de bani (o bancă, o instituţie etc.); a înşela, a escroca; a frauda.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. frustrant)
1. care frustrează; care plasează într-o situație de frustrare; frustrator.
2. (antonime) gratifiant, satisfăcător.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. frustrateur)
1. care pricinuieşte o pagubă, împiedică exercitarea unui drept; care este cauza unei frustraţii; frustrant.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. frustration)
1. acțiunea de a frustra și rezultatul ei; frustrare.
2. starea celui care este frustrat; stare mentală de nemulțumire caracterizată printr-un dezechilibru între o dorință sau o așteptare și realizarea ei efectivă.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (frustra)
1. acțiunea de a frustra și rezultatul ei; frustrație.
2. privare a cuiva de un drept, o satisfacție etc.
3. stare mentală de nemulțumire caracterizată printr-un dezechilibru între o dorință sau o așteptare și realizarea ei efectivă.
4. (psihologie) condiția subiectului căruia i se refuză sau refuză satisfacerea unei cereri instinctuale.