fulgerare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (vb. fulgera)

1. acțiunea de a fulgera și rezultatul ei; lumină ca de fulger; scânteiere, lucire, fulgerătură.
2. (fig.) senzație, durere scurtă și violentă.
3. (fig.) durată scurtă; clipă, moment.

fulgeratic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fulger + -atic)

1. iute ca fulgerul; rapid, fulgerător.

fulgerel

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (fulger + -el)

1. fulger de intensitate mică.

parafulger

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. parafoudre)

1. dispozitiv de legătură cu Pământul, pentru protecția unei conducte sau instalații electrice împotriva descărcărilor electrice din atmosferă.

turneu-fulger

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (turneu + fulger)

1. turneu de foarte scurtă durată.

astrafobie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. astraphobie)

1. teamă patologică de tunete și fulgere.

blitzkrieg

Parte de vorbire:  s.n. (germanism)  
Etimologie: (germ. Blitzkrieg)

1. tactică militară ofensivă care vizează obținerea unei victorii decisive prin angajarea localizată și limitată în timp a unui puternic set de forțe motorizate, terestre și aeriene; ofensivă (militară) care urmărește obținerea cât mai rapidă a unei victorii decisive; război „fulger”.

fulgura

Parte de vorbire:  vb. intr.  
Etimologie: (fr. fulgurer, lat. fulgurare)

1. a se produce fulgere în atmosferă; a fulgera.
2. (fig.) a lumina cu strălucirea și rapiditatea fulgerelor.
3. (fig.) (despre un gând, o idee etc.) a răsări, a se dezvălui brusc.

fulgurant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. fulgurant, lat. fulgurans)

1. înconjurat de fulgere.
2. care răspândește o lumină vie și de scurtă durată.
3. care se produce foarte rapid; fulgerător, prompt.
4. (fig.) care impresionează puternic spiritul, imaginația; scânteietor, pătrunzător.

fulgurație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. fulguration, lat. fulguratio)

1. fulgere fără tunet în regiunile înalte ale atmosferei.
2. scânteie electrică de înaltă frecvență pentru cauterizări.
3. (fig.) emanație bruscă.

interviu

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (engl., fr. interview)

1. schimb de întrebări și răspunsuri între un jurnalist și o persoană (sau un grup de persoane) pe un subiect.
2. specie publicistică ce constă în chestionarea directă de către un ziarist a unei personalități spre a obține unele aprecieri, opinii, informații în diverse probleme în vederea difuzării lor prin intermediul presei sau radio-televiziunii; (prin ext.) textul convorbirii.
3. convorbire a unui sociolog-anchetator cu persoana sau persoanele supuse cercetării sociologice.
4. convorbire între un angajator și un candidat în vederea obținerii unui loc de muncă.
5. ~-document = interviu cu valoare de document.
6. ~-fulger = interviu luat rapid.
7. reportaj-~ = material publicistic în care sunt folosite deopotrivă procedeele reportajului și ale interviului.