Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. individuel)
1. adj. personal, propriu unui individ.
2. care se referă la un singur individ sau la un singur obiect.
3. s. n. concept estetico-literar desemnând exemplarul izolat, cazul particular.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. individualisme)
1. ansamblu de concepţii (etice) care iau ca punct de plecare individul izolat de societate.
2. concepţie şi atitudine morală retrogradă, manifestată prin situarea intereselor individului mai presus de cele colective.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. individualiste)
1. (adept) al individualismului.
2. (cel) care se izolează de interesele, de preocupările colective; (prin ext.) egoist.
3. I. care se referă la individualism, care aparține individualismului.
4. care recunoaște preeminența individului asupra grupului, comunității, societății.
5. al cărui comportament manifestă individualism; care își exprimă independența, originalitatea sa proprie etc.
6. (antonime) altruist, colectivist.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. individualité)
1. ansamblul particularităţilor specifice unui individ, prin care acesta se distinge de ceilalţi indivizi.
2. ansamblul particularităţilor unui obiect, fenomen. etc.
3. persoană deosebit de înzestrată, de talentată.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. individualiser)
1. a scoate în evidenţă un individ, un fapt, punând în lumină particularităţile lui specifice.
Parte de vorbire: s.
Origine: (individualiza)
1. acțiunea de a individualiza.
2. adaptarea și aplicarea unei concepții, a unei legi etc. la cazuri particulare.
3. (arte) întruchipare a ideii artistice în imagini senzorial-concrete, individuale; întruchipare a unei tendințe, esențe, relații generale în figuri individuale tipice.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (acomoda)
1. acţiunea de a se acomoda; acomodaţie.
2. ~ vizuală = modificare spontană a curburii cristalinului.
3. (biol.) adaptare individuală care nu afectează decât fenotipul.
4. (lingv.) asimilaţie parţială între două sunete în contact direct.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (rus. anarho-individualist)
1. I. care aparține anarhoindividualismului.
2. II. adept al anarhoindividualismului (variantă a anarhismului, care caută să abată clasa muncitoare de la disciplina proletară și de la lupta pentru putere).
Parte de vorbire: adj.
Origine: (cf. gr. noetikos, gânditor)
1. (fil.) referitor la senzaţii şi percepţii, la trăiri subiective, individuale, la stări afective.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. apostériorisme)
1. concepţie filozofică potrivit căreia toate cunoştinţele se capătă prin experienţa individuală.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. aristotélisme)
1. concepţie filozofică a lui Aristotel, care, având ca punct de plecare recunoaşterea primordialităţii naturii faţă de cunoaştere, arată că generalul există în lucrurile individuale, că esenţa există în obiecte şi că adevăratele „substanţe” sunt lucrurile materiale concrete percepute prin simţuri.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. articulus, it. articolo, fr. article)
1. expunere într-o publicaţie periodică, tratând o problemă dintr-un domeniu oarecare.
2. subdiviziune a unei legi, a unui regulament etc.
3. diviziune a unui buget, a unui plan financiar.
5. parte de vorbire flexibilă, care însoţeşte substantivul sau adjectivul, cu rolul de a individualiza obiectul denumit.
6. fiecare dintre fragmentele diferitelor părţi ale corpului crustaceelor, insectelor şi acarienilor.
7. fiecare dintre segmentele unui organism sau organ vegetal.
8. (inform.) element logic al unei înregistrări dintr-un fişier, cea mai mică unitate de informaţie utilă prelucrată de un program.