Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. collaborer, lat. collaborare)
1. a participa la înfăptuirea unei acţiuni, la elaborarea unei opere etc.; a coopera.
2. a publica o lucrare într-un periodic, într-o culegere.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (lat. delaborare)
1. a demonta dintr-un loc instalaţiile, maşinile şi muniţiile devenite inutilizabile sau periculoase.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. élaborer, lat. elaborare)
1. a crea, a redacta o operă, un text etc.
2. a efectua operaţiile necesare pentru obţinerea unui metal, a unui aliaj.
Parte de vorbire: adj. (înv.)
Origine: (fr. labourable)
2. care poate fi arat, este potrivit pentru arat, pentru cultivare; cultivabil.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (germ. Laborant)
1. specialist în lucrări sau experienţe de laborator.
2. (înv.) muncitor agricol; (înv.) agricultor, (înv.) laboratoriu.
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Laboratorium, fr. laboratoire)
1. local, încăpere cu aparatură specială pentru cercetări ştiinţifice, experienţe, lucrări fotografice etc.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. accord, it. accordo)
1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare.
2. a cădea de ~ = a se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înţelegere; b) în unanimitate.
3. înţelegere privitoare la relaţiile de colaborare şi de cooperare între state, partide politice, organizaţii.
4. formă de retribuţie a muncii prestate.
5. ~ global = formă de organizare şi de retribuire a muncii prin care se leagă mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea şi importanţa muncii prestate.
6. concordanţă în număr, gen, caz, persoană între care există raporturi sintactice.
7. (fiz.) egalitate a frecvenţelor de oscilaţie a două sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie.
8. (muz.) reunire a cel puţin trei sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale.
Parte de vorbire: s.
Origine: (cf. gr. eikon, imagine)
1. incapacitate patologică de elaborare a imaginilor în schizofrenie.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.n.
Origine: (fr. antécédent, lat. antecedens)
1. I. care precede (cel mai adesea imediat) în timp; care este anterior.
2. (vorbind de un curs de apă) care prezintă un fenomen de antecedență.
3. (despre o vale) care s-a stabilit înaintea unei deformări tectonice.
4. II. faptă, întâmplare anterioară unui fapt, unei stări actuale.
5. ~ penal = fapt penal privind trecutul unui inculpat.
6. (logică) primul termen al unei judecăţi ipotetice; tot ceea ce poate constitui premisa unei demonstraţii.
7. prima secţiune a unei unităţi melodice structurată binar.
8. (muzică) prima expunere tematică într-o lucrare elaborată prin tehnica contrapunctului.
9. (antonime) posterior, subsecvent, ulterior.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. anticorps)
1. proteină specifică elaborată de organism ca răspuns la pătrunderea unui antigen.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. assistant, germ. Assistent)
1. adj. prezent, de faţă (la ceva).
2. s. m. f. cel care asistă la ceva; colaborator.
3. ~ universitar = grad didactic în învăţământul superior, intermediar între preparator şi lector; ~ medical = cadru tehnic mediu specializat în munca medico-sanitară.
Parte de vorbire: s.
Origine: (după engl. self questioning)
1. autoinvestigaţie prin punerea subiectului cercetat în postura de a elabora el însuşi întrebările care trebuie să facă parte dintr-un chestionar.