Dictionar

Rezultate secundare (Na):

(a) infecta; (a) contamina

Parte de vorbire: Traducere
Origine:

1. LAT inficere

2. FR infecter; contaminer

3. EN infect

4. DE infizieren; verseuchen

5. RU зaрaжaть инфицировaть

6. HU (meg) fertőz, infektál


-INA

Parte de vorbire: sufix
Origine: (fr. -iner, cf. lat. -inare)

1. „a transforma în, a atribui ceva”.


-INĂ

Parte de vorbire: sufix
Origine: (fr. -ine, cf. lat. -ina)

1. „diminutival”.

2. „produs fabricat”.


-LANĂ

Parte de vorbire: sufix
Origine: (it., fr. lani-, cf. lat. lana)

1. „(referitor la) lână”.


-ONA, -IONA

Parte de vorbire: sufix
Origine: (fr. -/i/onner, it. -/i/onare)

1. „a produce, a face; a acorda (ceva)”.


-PICNĂ

Parte de vorbire: sufix
Origine: (gr. pyknos „dens, compact”)

1. „densitate”.


Abaca

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr., sp. abaca, cf. tagalog. abaka)

1. bananier din Filipine, care are fructele necomestibile și pețiolurile frunzelor lungi din care se obțin fibre textile.

2. fibră textilă obținută din pețiolurile frunzelor acestui bananier; cânepă de Manilla.


Abacă

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. abaque, lat. abacus)

1. (arhitectură) partea superioară a capitelului unei coloane; placă de piatră care formează partea superioară a capitelului unei coloane și pe care se sprijină arhitrava.

2. (matematică) sistem de linii înscrise într-un plan, care corespund unei ecuații; nomogramă.

3. (fizică) reprezentare geometrică și algebrică a unui spectru luminos

4. (var.) (s.n.) abac.


Abacteriemic, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. abactériémique)

1. (med.) care nu conține bacterii, pentru sângele unui bolnav.

2. (despre boli) care nu prezintă microbi în sângele circulant.

3. (antonim) bacteriemic.


Abajur

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. abat-jour)

1. dispozitiv pentru a rabata lumina unei lămpi.

2. acoperitoare de metal, de hârtie etc. care se pune la o lampă pentru a reflecta lumina într-o anumită direcție.


Abalienare

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (ab- + alienare, cf. engl. abalienation, fr. abaliénation, lat. abalienatio)

1. (med.) pierdere sau diminuare marcată și evidentă a facultăților mintale; alienație.


Abandon

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. abandon)

1. acțiunea de a rupe legătura care atașa o persoană de un lucru sau de o altă persoană.

2. acțiunea de a înceta de a se ocupa de ceva sau de cineva.

3. actul de renunțare la o calitate, un loc de muncă sau o funcție.

4. părăsire a unei nave aflate în pericol de scufundare.

5. părăsire a unui bun sau renunțare la un drept.

6. renunțare la o cauză, credință etc.

7. cedare (la o stare, un sentiment).

8. (drept) actul prin care un debitor abandonează toate bunurile sale creditorilor săi, pentru a se proteja de urmărirea lor.

9. (sport) retragere dintr-o competiţie.

10. ~ familial = părăsire a copiilor, a familiei.