Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. recul)
1. mișcare către înapoi a unui corp ca reacție față de o forță exercitată asupra lui de un alt corp, care are o mișcare într-un anumit sens, considerat ca sens înainte.
2. mișcare îndărăt, retragere.
3. (geol.) retragere a unui abrupt, a unui versant, a falezei, a frunții unui ghețar datorită eroziunii, încălzirii climei etc.
4. (fig.) mișcare în sens contrar progresului; regres.
Parte de vorbire: vb. intr.
Origine: (fr. reculer)
1. a se retrage, a face un recul; a trage sau a împinge un obiect înapoi.
2. (fig.) a renunța la intenții.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. reculant)
1. (despre mecanisme) care reculează.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (după fr. recueillier)
1. refl. a-şi veni în fire, a-şi recăpăta calmul, liniştea.
2. a medita profund, a se cufunda în meditaţie.
Parte de vorbire: s.
Origine: (reculege)
1. acţiunea de a (se) reculege.
2. moment de ~ = moment de tăcere şi de meditaţie în memoria unui dispărut.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (re1 - + cultiva)
1. a cultiva din nou (un teren).
Parte de vorbire: s.
Origine: (după fr. récultivation)
1. complex de lucrări de îmbunătăţiri funciare, de fertilizare a unui sol pentru a fi redat cultivării.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. mortier)
1. tun de calibru mijlociu sau mare, fără recul, cu ţeava scurtă şi traiectoria curbată.
Parte de vorbire: vb. intr.
Origine: (fr. reculer)
1. a se retrage, a face un recul; a trage sau a împinge un obiect înapoi.
2. (fig.) a renunța la intenții.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. reculant)
1. (despre mecanisme) care reculează.
Parte de vorbire: s.
Origine: (reculege)
1. acţiunea de a (se) reculege.
2. moment de ~ = moment de tăcere şi de meditaţie în memoria unui dispărut.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. récupérateur)
1. adj. care recuperează: recuperatoriu.
2. s. n. sistem tehnic cu care se recuperează deşeurile de materiale sau energia care se pierde în mod obişnuit.
3. subansamblu al unei guri de foc de artilerie care readuce părţile reculante în poziţia iniţială.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. récurrence)
1. însușirea de a fi recurent; repetiție, revenire, reîntoarcere.
2. reacție a unui fapt asupra cauzei lui, a unei idei asupra faptului la care se referă.
3. (log.) raționament prin ~ = demonstrație prin inducție completă, putând enumera toate cazurile cuprinse în clasa despre care se conchide; (mat.) formulă de ~ = formulă care exprimă orice termen dintr-un șir, în funcție de termenii precedenți.
4. expunere a unei idei muzicale într-o succesiune riguroasă a sunetelor, de la ultimul la primul sunet.
5. fază de avansare a unui ghețar aflat într-o perioadă generală de recul.