Dictionar

Rezultate principale (Toco):

Toco

Parte de vorbire: interj. (reg.)
Origine: (onomatopee)

1. strigăt cu care se cheamă puii de curcă la mâncare.


Rezultate secundare (Toco):

Toco 2

Parte de vorbire: s.m.
Origine: (germ. Toko)

1. (ornit.) tucan de talie mare, cu penajul negru, gâtul şi pieptul alb, iar ciocul roşu cu galben şi negru.

2. (var.) toko.


TOCO-

Parte de vorbire: prefix
Origine: (gr. tokos „naștere, urmaș”)

1. „naștere, procreație, înmulțire”.


TOCO-, -toc, -tochie, -tocie

Parte de vorbire: afix
Origine: (fr. toco-, -toque, -tokie, -tocie, cf. gr. tokos)

1. „naştere, procreare, înmulţire”.


Tococist

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (lat. tococystis)

1. (biol.) celulă diploidă în care are loc o diviziune reducțională; tocospor.


Tocodinamometru

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (cf. fr. tocodynamometre)

1. (med.) aparat pentru înregistrarea forței de contracție a uterului; tocometru.


Tocoferol

Parte de vorbire: s.m.
Origine: (fr. tocophérol)

1. (biochimie) formă de vitamina E.


Alocorie

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. allochorie)

1. (bot.) dispersie asigurată de agenți externi (vânt, animale, apă); răspândire a fructelor, semințelor sau sporilor, prin intermediul diferiților factori externi.

2. (antonim) autocorie.


Amfiox

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. amphioxus)

1. animal marin mic, acraniat, din încrengătura protocordatelor, ca un peştişor ascuţit la cele două extremităţi.


Anită

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. anite)

1. (med.) inflamație a anusului sau a regiunii anale.

2. (med.) ~ streptococică = infecție bacteriană superficială legată de streptococii beta-hemolitici de grup A, care se manifestă sub forma unui eritem perianal dureros.


Autoadeziv, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.n.
Origine: (fr. auto-adhésif)

1. I. care se lipeşte singur; autocolant.

2. II. bandă care se lipeşte fără a fi nevoie fie umezită; autocolant.


Autonomie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. autonomie, lat. autonomia)

1. (fil.) faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria voinţă.

2. drept de a se guverna sau administra prin organe proprii, în anumite domenii, în cadrul unui stat condus de o putere centrală.

3. autoconducere.

4. distanţă maximă pe care o poate parcurge o navă sau timpul maxim de zbor al unui avion (elicopter) fără refacerea plinurilor de combustibil.

5. calitate a unui cuvânt de a avea un sens lexical deplin.


Autostudia

Parte de vorbire: vb.
Origine: (auto1- + studia)

1. refl. a se studia pe sine; a se autocontrola.