autoafirmare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (autoafirma)

1. faptul de a se autoafirma; (rar) autoafirmat.
2. afirmare prin sine însuși, fără ajutorul cuiva.
3. afirmare a propriilor idei și a propriei personalități.

contraafirmare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. contre-affirmation)

1. răspuns la o afirmare prin altă afirmare; contraafirmație.

bancocrație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. bancocratie)

1. afirmare puternică a puterii politice a capitalului bancar.

criticism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. criticisme)

1. denumire dată de Kant filozofiei sale, considerând „critica cunoașterii” drept condiție prealabilă a oricărei cercetări filozofice.
2. tendință majoră în cultura modernă de autonomizare, de afirmare a raționalității și individualității.
3. tendința de a critica cu orice preț, fără discernământ, de a exagera laturile negative ale lucrului criticat.

decepționism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (decepţie + -/on/ism)

1. fenomen prezent în arta și literatura din sec. XIX, manifestat prin atitudine pesimistă față de realitatea socială, afirmarea unei dezamăgiri permanente și a unui sentiment de neîncredere în progres.

declarație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. déclaration, lat. declaratio)

1. mărturisire, afirmare deschisă a unor convingeri, sentimente etc.
2. verb de ~ = verb care denumește acțiunea de „a vorbi”.
3. document oficial prin care se comunică ceva, se ia o măsură; notificare.
4. mărturie, depoziție în fața unei autorități.
5. relatare făcută în fața unei autorități.
6. relatare făcută în fața unui organ administrativ prin completarea unui formular; formularul însuși.
7. (inform.) instrucțiune care precizează, pe baza indentificatorilor, atributele datelor utilizate într-un program sau într-o zonă a acestuia.

difamație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. diffamation)

1. acțiunea de a difama și rezultatul ei; defăimare.
2. afirmarea unui fapt care ar putea afecta onoarea sau reputația cuiva.
3. (var.) (înv.) difamațiune.
4. (antonime) apologie, lăudare.

impunere

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (impune)

1. acțiunea de a (se) impune și rezultatul ei; silă, constrângere.
2. aplicare a unei pedepse, a unei prevederi etc.
3. operație fiscală care constă în stabilirea persoanei, a termenului și a sumei ce urmează să fie plătită statului ca impozit; impozare, impozat; (concret.) impozit.
4. (în ritul catolic) ~a mâinilor = binecuvântare prin punerea mâinilor pe capul cuiva.
5. remarcare, afirmare.