Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. affirmation, lat. affirmatio)
1. enunţ prin care se afirmă ceva.
2. (log.) judecată în care se enunţă existenţa unui anumit raport între subiect şi predicat.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. affirmatif, lat. affirmativus)
1. (şi adv.) care afirmă ceva; pozitiv.
2. (log.; despre judecăţi) care enunţă aparenţa însuşirii exprimate de predicat la obiectul exprimat de subiect.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. allégation, lat. allegatio)
1. invocare a unei păreri, idei etc., pentru a justifica ceva, a întări o afirmaţie.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. apophantique, gr. apophantikos)
1. (log.) care evidenţiază existenţa unui raport printr-o afirmaţie sau negaţie cu privire la ceva.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. assertion, lat. assertio
1. (log.) enunţ, afirmativ sau negativ, dat ca adevărat; (p. ext.) afirmaţie.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. qualité, lat. qualitas)
1. sinteza laturilor şi însuşirilor esenţiale ale obiectelor, fenomenelor sau proceselor.
2. însuşire (bună sau rea); caracteristică pozitivă.
3. (log.) însuşire a unei judecăţi predicative de a fi afirmativă sau negativă.
4. situaţie, poziţie, titlu, condiţie care constituie sau dă un anumit drept.
5. (şah) diferenţa de valoare dintre un turn şi un nebun sau un cal.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. calomnie)
1. afirmaţie mincinoasă şi tendenţioasă care atinge onoarea şi reputaţia cuiva; defăimare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. communication, lat. communicatio)
1. mijloc de comunicare între două puncte; legătură, contact (rutier, telefonic etc.)
2. (pl.) ansamblu de infrastructuri care permite asemenea legături.
3. figură retorică prin care un orator sau autor se adresează auditoriului, respectiv cititorului, simulând a-l consulta cu privire la aprecierea unor fapte sau în legătură cu justeţea unor afirmaţii ori argumente.