Rezultate secundare (Auzi):
Parte de vorbire: s.f. (învechit)
Origine: (auzi + -tură)
1. faptul de a auzi, de a percepe și a distinge sunetele cu ajutorul simțului auzului; auzire.
Parte de vorbire: vb. tr., refl.
Origine: (călăuz[ă] + -i)
1. tr. a conduce pe cineva pe un drum.
2. a îndruma, a învăța, a povățui.
3. refl. a se orienta, a se conduce după...
4. (var.) (înv.) a (se) călăuzli.
Parte de vorbire: vb. tr. (învechit)
Origine: (lat. exaudire)
1. a asculta pe cineva cu înțelegere.
2. a îndeplini rugămintea cuiva.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. aparté)
1. (teatru) monolog sau scurtă replică teatrală care nu este auzită de celelalte personaje din scenă, ci doar de spectatori.
2. (prin ext.) conversație secretă; convorbire între patru ochi.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. audible, lat. audibilis)
1. care poate fi auzit, perceput de urechea umană.
2. perceptibil ca sunet de urechea umană.
3. care poate fi auzit și înțeles.
5. (antonime) neaudibil, inaudibil.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. audibilité)
1. proprietate a sunetelor de a fi percepute de ureche.
2. faptul pentru un sunet, un zgomot sau chiar un cuvânt, de a fi auzit de cineva sau de ceva.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. audiographe)
1. audiometru înregistrator care realizează un grafic al nivelului minim de sunet pe care o persoană îl poate auzi la diferite frecvențe.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (lat. conducere)
1. tr. a îndruma un grup de oameni, o instituţie, o organizaţie.
2. (sport) a fi în fruntea clasamentului.
3. (fig. a dirija o discuţie; a călăuzi, a supraveghea desfăşurarea unei dezbateri.
4. a acompania, a însoţi pe cineva.
5. a dirija mişcarea, mersul unui vehicul; a şofa.
6. refl. a se comporta, a se orienta (după).
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (germ. Konsonant)
1. sunet elementar din limbile vorbite, pronunțat printr-o blocare sau o restrângere semnificativă a căii vocale, suficient de tare pentru a fi auzit; sunet al vorbirii caracterizat, spre deosebire de vocale, prin faptul de a nu putea fi singurul constituent sau singurul tip de constituent al unui cuvânt (conceptul modern de „consoană” nu mai necesită apariția concomitentă cu o vocală); consoană.
2. desemnează literele alfabetului diferite de vocale.