Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. causal, lat. causalis)
1. de cauză, referitor la cauză.
2. propoziţie ~ă (şi s. f.) = propoziţie circumstanţială care arată săvârşirea acţiunii din regentă; conjucţie ~ă = conjuncţie care introduce o propoziţie cauzală.
3. (log.) implicaţie ~ă = implicaţie care exprimă relaţia cauzală în propoziţiile condiţionale.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. causalgie)
1. hiperestezie cu senzaţie de arsură, care însoţeşte uneori rănile la nervi.
2. (var.) causalgie.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. causalisme)
1. concepţie filozofică fundată pe cauzalitate.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. causaliste)
1. I. referitor la cauzalism, doctrină conform căreia știința caută cauze și nu doar antecedente.
2. se spune despre o persoană care susține cauzalismul.
3. II. adept al cauzalismului, persoană pentru care cea mai importantă relație în analiza fenomenelor este cea de cauză și efect.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. causalité)
1. interacţiunea dintre cauză şi efect, una dintre principalele forme ale conexiunii universale a fenomenelor.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (a- + cauzal, cf. fr. acausal)
2. fără cauzalitate.
Parte de vorbire: s.
Origine: (it. antipallage, gr. antypallage)
1. anacolut în care discontinuitatea sintactică reprezintă o abatere de la congruenţa cauzală în propoziţie; schimbare reciprocă.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. causal, lat. causalis)
1. de cauză, referitor la cauză.
2. propoziţie ~ă (şi s. f.) = propoziţie circumstanţială care arată săvârşirea acţiunii din regentă; conjucţie ~ă = conjuncţie care introduce o propoziţie cauzală.
3. (log.) implicaţie ~ă = implicaţie care exprimă relaţia cauzală în propoziţiile condiţionale.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. causalisme)
1. concepţie filozofică fundată pe cauzalitate.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. causaliste)
1. I. referitor la cauzalism, doctrină conform căreia știința caută cauze și nu doar antecedente.
2. se spune despre o persoană care susține cauzalismul.
3. II. adept al cauzalismului, persoană pentru care cea mai importantă relație în analiza fenomenelor este cea de cauză și efect.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. causatif, lat. causativus)
1. care constituie, care este cauza; cauzal.
2. (gramatică) verb ~ = formă verbală care indică faptul că subiectul face ca acțiunea să fie efectuată (sau uneori lăsată să fie efectuată) de un alt agent decât el însuși; verb factitiv.