Dictionar

comutativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. commutatif)

1. care prezintă comutativitate.
 

comutativitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. commutativité)

1. (mat.) proprietate a unei operații de a fi independentă de ordinea elementelor cu care se operează.
2. particularitate a atenției, gândirii, percepției de a se deplasa de la o activitate la alta.
3. însușire a diverselor elemente ale limbii de a intra în aceleași construcții.
 

comutativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. commutatif)

1. care prezintă comutativitate.
 

abelian, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. abélien, format din numele matematicianului Niels Henrik Abel, cu sufixul -ien)

1. (mat.) introdus de Abel în analiza matematică.
2. (despre corpuri, grupuri, inele) comutativ.
3. grup ~ = grup a cărui lege de compoziție este comutativă.