Dictionar

conciliu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. concilium)

1. adunare de prelați catolici în care se decide asupra unor chestiuni de dogmă, morală etc.; sinod.
 

capitular, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. capitulaire)

1. referitor la capitul1, la canonici.
2. cancelar ~ = canonic director de studii în școlile catedralelor din evul mediu; scrisoare ~ă = scrisoare care notifică canoanele unui conciliu.
 

conciliar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. conciliaire)

1. referitor la conciliu; sinodal.
 

congregație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. congrégation, lat. congregatio)

1. (în biserica catolică) ordin monahal
2. ramură a unui asemenea ordin.
3. confrerie din clerici și laici, în scopul intensificării propagandei religioase.
4. adunare de prelați pentru examinarea unor anumite chestiuni, situații etc.
5. departament al curiei papale, condus de un cardinal.
6. ședință de studiu la un conciliu; (p. ext.) adunare religioasă.
 

indicțiune

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. indiction, lat. indictio)

1. (ant.) determinarea, prin edict imperial, a impunerilor prin impozite.
2. convocare, pentru o zi anumită, a unei adunări, (spec.) a unui conciliu.
3. (astr.) perioadă convențională de cincisprezece ani.
 

Vulgata

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. /versio/ Vulgata, fr. Vulgate)

1. versiunea latină a Bibliei, adoptată la conciliul din Trent și folosită și azi în biserica romano-catolică.