Dictionar

conotație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. connotation)

1. (log.) ansamblul caracteristicilor unui obiect; complex de caractere care aparțin unei situații concrete.
2. totalitatea sensurilor colaterale ale unui cuvânt care deviază valoarea denotativă.
3. semnificație.
 

conota

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. connoter)

1. a semnifica prin conotație.
2. (lingv.) a evoca mai mult decât un sens stabil (un sens în funcție de contextul situațional).
3. (antonim) a deconota.
 

conotativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. connotatif)

1. referitor la conotație; (despre sensul cuvintelor) suplimentar față de denotația cuvântului; reieșind din experiența personală, din context; figurat.
2. (despre stil) dominat de conotații.
 

deconota

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (de- + conota/ţie/)

1. a descifra o conotație.
2. (antonim) a conota.
 

deconotator, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (deconota + -tor)

1. care deconotează, care descifrează o conotație.
 

intensiune

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (engl. intension)

1. (logică) ansamblul de trăsături care definesc un termen sau un concept; conotație.
2. (semantică) definiția care indică caracterele, proprietățile, calitățile pe care le posedă în mod necesar termenul care este definit.
 

meliorativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. mélioratif)

1. (despre cuvinte, expresii) cu sens laudativ.
2. (lingv.) care dă un sens mai favorabil; care are o conotație favorabilă.
3. (anton.) depreciativ.