Dictionar

constrânge

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (lat. constringere, după fr. contraindre)

1. a sili, a obliga (pe cineva) să facă ceva; a forța.
 

boicot

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. boycott)

1. mijloc de constrângere constând în întreruperea organizată a relațiilor economice, politice etc. cu o țară, cu o întreprindere etc., în semn de protest.
 

coercitiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. coercitif)

1. care are puterea sau dreptul de a constrânge.
2. care exercită o constrângere; constrângător.
3. câmp ~ = intensitatea câmpului magnetic la care se anulează magnetizația unui corp feromagnetic.
 

coerciție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. coercition, lat. coercitio)

1. constrângere (mai ales pentru a impune respectarea obligațiilor legale).
 

cominatoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. comminatoire, lat. comminatorius)

1. (jur.) care constrânge o persoană la comiterea sau la abținerea de la săvârșirea unui fapt.
2. clauză ~ie = clauză penală într-un contract civil, menită să asigure mai bine executarea acestuia; daune ~ii = daune care rezultă dintr-o clauză penală a unui contract.
 

condamna

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. condamner)

1. a osândi printr-o hotărâre jude-cătorească, a supune unei pedepse.
2. a dezaproba, a dezavua; a blama.
3. a constrânge, a obliga pe cineva la ceva.
4. a considera un bolnav pierdut, fără nici o speranță de salvare.
5. a închide definitiv, a bloca (o fereastră, o ușă etc.).
 

forța

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. forcer, it. forzare)

1. a sili, a constrânge, a obliga (pe cineva, la ceva).
2. a ~ cuiva mâna = a constrânge pe cineva să facă ceva; a ~ nota = a întrece măsura.
3. a sparge, a strica, a deschide violent (o închizătoare); a umbla puternic, cu forță.