Dictionar

corelativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. corrélatif, lat. correlativus)

1. care se află în corelație.
2. element ~ (și s. n.) = cuvânt (adverb, conjuncție etc.) care intră în corelație cu un alt cuvânt, care indică un raport de reciprocitate; corelator; noțiuni ~e = noțiuni care conțin note arătând existența unei anumite legături reciproce între două obiecte ale gândirii.
 

corelativitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. correlatività)

1. faptul de a fi în corelație; caracter corelativ.
 

anantapodoton

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anantapodotone)

1. anacolut în care din două elemente corelative ale unei expresii alternative lipsește unul sau este înlocuit.
 

corelativitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. correlatività)

1. faptul de a fi în corelație; caracter corelativ.
 

corelator

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (germ. Korrelator)

1. ceea ce corelează sau provoacă corelație.
2. cuvânt (adverb, conjuncție etc.) care intră în corelație cu un alt cuvânt, care indică un raport de reciprocitate; element corelativ.