Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. dissimuler, lat. dissimulare)
1. a-şi ascunde adevăratele gânduri, sentimente etc., dându-le aparenţe înşelătoare; a masca, a camufla.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (disimula)
1. (om) ascuns, prefăcut, nesincer.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. dissimulation, lat. dissimulatio)
1. acțiunea de a disimula și rezultatul ei; disimulare.
2. faptul de a ascunde sau de a fi ascuns, de a masca un obiect, un sentiment, o acțiune etc.
3. acțiune prin care o persoană încearcă să ascundă, prin minciună sau prin mijloace frauduloase, un fapt jenant sau compromițător.
4. (var.) disimulațiune, (înv.) disimulăciune.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. dissimulateur)
Parte de vorbire: adj., s.m.
Origine: (fr. embusqué)
1. care este în ambuscadă.
2. (prin ext.) care se disimulează sau este disimulat.
3. (militar) care se bucură de o poziție ușoară, scutit de instrucţie, pe timp de pace, sau care ocupă o poziție ferită de pericol pe timp de război; (fig.) învârtit.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. déguiser)
1. tr., refl. a (se) travesti.
2. (fig.) a (se) ascunde sub anumite aparenţe, a (se) disimula, a (se) masca.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. dissimulation, lat. dissimulatio)
1. acțiunea de a disimula și rezultatul ei; disimulare.
2. faptul de a ascunde sau de a fi ascuns, de a masca un obiect, un sentiment, o acțiune etc.
3. acțiune prin care o persoană încearcă să ascundă, prin minciună sau prin mijloace frauduloase, un fapt jenant sau compromițător.
4. (var.) disimulațiune, (înv.) disimulăciune.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. inducteur)
1. adj. care produce un câmp electromagnetic ce acționează asupra unui organ; care produce, transmite un curent de inducție.
2. s. n. organ al unei mașini electrice în care se formează curentul de inducție.
3. mic generator electric manual care funcționează prin inducție electromagnetică.
4. (psih.) termen care servește ca punct de plecare într-o asociație de idei.
5. cel care emite mesajul către un medium, care sugestionează, hipnotizează.
6. (lingv.) elementul director al unei analogii, al unei disimulații.
7. substanță care determină inducția.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. ironie, lat. ironia)
1. persiflare.
2. ~ a sorții = situație intervenită contrar tuturor așteptărilor, ca un joc neașteptat al întâmplării.
3. categorie estetică și filozofică, desemnând expresii sau imagini cu semnificații opuse sensului obișnuit, în scopul ridiculizării disimulate.
4. figură de stil prin care se enunță ceva pentru a se înțelege contrariul.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. occulter)