Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. divinateur, lat. divinator)
1. I. privitor la divinație; care aparține divinației; (var.) devinator, divinatoriu.
2. II. persoană care practică divinația; cel care are facultatea de a divina, care prevede ce trebuie să se întâmple; (var.) devinator.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. divinatoire)
2. care se referă la arta divinației, la practica ei, la instrumentele sale etc.
3. care se referă la facultatea de a ghici, care o manifestă sau este produsul acesteia.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. astrologique, lat. astrologicus)
2. literatură ~ă = literatură cu caracter divinatoriu, întemeiată pe credinţa în influenţa aştrilor asupra destinului.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. divinateur, lat. divinator)
1. I. privitor la divinație; care aparține divinației; (var.) devinator, divinatoriu.
2. II. persoană care practică divinația; cel care are facultatea de a divina, care prevede ce trebuie să se întâmple; (var.) devinator.
Parte de vorbire: s.
Origine: (it. grafomanzia)
1. tehnică divinatorie de a descifra caracterul unei persoane şi viitorul ei din analiza scrisului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. incubation, lat. incubatio)
1. (ant.) rit divinatoriu constând în a dormi într-un, sau lângă un templu pentru a obține, în vis, răspunsurile unui zeu tămăduitor.
2. proces de dezvoltare a embrionului de păsări sub acțiunea unor anumiți factori fizici.
3. perioadă dintre contaminarea unui organism și apariția primelor simptome ale unei boli.
4. etapă a procesului de creație constând în revenirea spontană asupra problemei și apariția tensiunii ca stare de cercetare.