Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Epigone, fr. épigone, lat. epigonus, gr. epigonos)
1. denumire dată fiilor celor șapte comandanți la asediul Tebei.
2. diadoh.
3. urmaș lipsit de orginalitate, inferior predecesorilor; scriitor minor din faza de declin a unei școli literare.
4. (biol.) descendent al unui tip animal care prezintă variație în formă.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (it. epigonico)
1. despre sau aparținând epigonilor.
2. caracteristic epigonilor și creațiilor lor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. épigonisme)
1. atitudine, manifestare de epigon (2), care presupune pastişarea, absenţa originalităţii, a capacităţii creatoare, a spiritului novator.
2. (biol.) manifestare a unei variaţii precoce care nu apare decât la descendenţi.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. diadoque, gr. diadokhos)
1. nume dat generalilor care îşi disputau moştenirea tronului lui Alexandru cel Mare.
2. moştenitor al tronului în Grecia modernă; epigon (1).
Parte de vorbire: adj.
Origine: (it. epigonico)
1. despre sau aparținând epigonilor.
2. caracteristic epigonilor și creațiilor lor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. épigonisme)
1. atitudine, manifestare de epigon (2), care presupune pastişarea, absenţa originalităţii, a capacităţii creatoare, a spiritului novator.
2. (biol.) manifestare a unei variaţii precoce care nu apare decât la descendenţi.