Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. évoluer)
1. a se dezvolta, a se transforma.
2. a se desfăşura.
3. a se mişca, a se deplasa (cu mişcări largi).
Parte de vorbire: adj.
Origine: (evolua)
1. ajuns la un stadiu superior de dezvoltare.
2. dezvoltare din punct de vedere intelectual.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. acmé)
2. fază în care o boală atinge intensitatea maximă.
3. cea mai evoluată fază de adaptare în filogenie şi ontogenie.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. anthropophagie)
1. faptul, din necesitate sau depravare în societățile evoluate, sau obiceiul tradițional, din societățile primitive, de a mânca carne de om; canibalism.
2. (etnologie) ~ rituală = ~ practicată din motive religioase sau conexe, spre deosebire de canibalismul de subzistență.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. autogenèse)
1. capacitate a unui organism vegetal de a se reproduce prin polenul propriu.
2. teorie potrivit căreia din materia organică poate lua naştere, în mod spontan, un organism viu evoluat; generaţie spontanee.
3. concepţie în biologie care rezolvă unilateral problema dezvoltării în natura vie, absolutizând acţiunea factorilor interni ereditari şi negând cu totul acţiunea mediului.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. biogéocénose)
1. (biol.) complex natural în cadrul căruia biocenoza și biotopul se condiționează reciproc; biocenoză omogenă evoluând într-un mediu omogen; ecosistem.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. concordance)
1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondenţă (II, 1).
2. ~a timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziţie dependentă în acord cu timpul verbului din propoziţia regentă; corespondenţa timpurilor.
3. îmbinare armonioasă de sunete.
4. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu.
5. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă şi chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoţite fiecare de un microcontext pertinent pentru înţelegerea lor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. conscience, lat. conscientia)
1. forma cea mai evoluată, proprie omului, de reflectare psihică a realităţii obiective prin intermediul senzaţiilor, percepţiilor şi gândirii, sub formă de reprezentări, noţiuni, judecăţi, raţionamente, inclusiv procese afective şi voliţionale.
3. faptul de a-şi da seama; înţelegere.
4. ~ socială = ansamblul concepţiilor etc. unei societăţi ca reflectare a vieţii ei materiale; ~ de clasă = faptul de a fi conştient de apartenenţa la o anumită clasă, de a înţelege interesele acestei clase, rolul ei istoric.
5. sentiment pe care omul îl are asupra moralităţii acţiunilor sale.
6. proces de ~ = luptă sufletească generată de momente şi de situaţii de viaţă deosebite, cruciale; mustrare de ~ = remuşcare.
7. libertate de ~ = dreptul recunoscut cetăţenilor de a avea orice concepţie religioasă, filozofică etc.