explicație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. explication, lat. explicatio)

1. explicare; lămurire (a ceea ce este neînțeles, obscur), clarificare a unei chestiuni.
2. a cere ~ii (cuiva) = a cere socoteală; a avea o ~ cu cineva = a discuta cu cineva în vederea evitării unui diferent.
3. cauză.
4. operație prin care se dezvăluie temeiul sau scopul unei acțiuni, unui fenomen sau eveniment.
5. rezultatul acestei operații; propozițiile, expresiile prin care se realizează.

antropogonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anthropogonie)

1. explicație mistico-religioasă a apariției omului.

complotism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (it. complottismo)

1. tactica anarhiștilor, a complotiștilor.
2. explicație care descrie un eveniment ca rezultat din acțiunea planificată și ascunsă a unui grup mic, atunci când alte explicații sunt mai probabile; teoria conspirației, conspiraționism.

consultație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. consultation, lat. consultatio)

1. îndrumare, explicație dată asupra unor chestiuni de specialitate în discuție; aviz, lămurire, indicație.
2. îndrumare dată elevilor, studenților sau doctoranzilor de către un profesor.
3. examinare a unui pacient de către medic.
4. metodă de ridicare a nivelului profesional și ideologic prin discuții organizate, lămuriri etc.

enucleație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. énucléation, lat. enucleatio)

1. (med.) procedură chirurgicală care constă în îndepărtarea unui organ (de obicei a unui ochi); enucleare.
2. (microbiologie) îndepărtarea corpului nuclear al unei celule.
3. (livr.) actul sau procesul de explicare; explicație
4. (var.) enucleațiune.

explicativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. explicatif)

1. care are rolul de a explica.
2. notă ~ă = explicație a unui cuvânt, a unei chestiuni în legătură cu un text.
3. dicționar ~ = dicționar în care sunt explicate sensurile și întrebuințările cuvintelor.
4. propoziție relativă ~ă = propoziție apozitivă.

finalism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. finalisme)

1. doctrină filosofică care crede în finalitate ca explicație a Universului; concepție idealistă care susține că întreaga desfășurare a fenomenelor din natură urmărește și realizează un anumit scop final, prestabilit, negând astfel existența legilor obiective; teleologie.