firmă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Firma)

1. inscripţie pe o placă, pe un zid etc., cuprinzând denumirea şi destinaţia unui magazin, a unei instituţii etc.
2. nume sub care se întreprinde o afacere comercială.

afirma

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. affirmer, lat. affirmare)

1. tr. a susţine, a declara categoric, ferm.
2. refl. a se evidenţia, a se face remarcat prin ceva.

autoafirma

Parte de vorbire:  vb. refl.  
Etimologie: (auto- + afirma)

1. a-şi afirma personalitatea.
2. a se afirma prin sine însuși, fără ajutorul cuiva.

confirma

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. confirmer, lat. confirmare)

1. a întări, a susţine, a recunoaşte autenticitatea, exactitatea unui lucru, justeţea unei afirmaţii; a adeveri.
2. (jur.) a renunţa la dreptul de a cere anularea unui act juridic, recunoscându-l ca valabil.
3. a întări prin aprobare (un mandat de arestare).
4. a definitiva pe cineva într-un post, într-o situaţie.
5. (la catolici; despre episcopi) a oficia ritualul confirmaţiei.

firmament

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. firmament, lat. firmamentum)

1. (astronomie antică) sfera de deasupra planetelor care înconjoară pământul și de care se consideră că sunt atașate stelele fixe.
2. (în cosmologia biblică) spațiu ceresc care separă apele superioare de apele inferioare.
3. boltă cerească; cer.

infirma

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. infirmer, lat. infirmare)

1. a declara nevalabil, nefondat, a anula; a invalida; (fig.) a dezminţi.

reafirma

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. réaffirmer)

1. a afirma ceva din nou.

acreditare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (acredita)

1. acţiunea de a acredita.
2. scrisori de ~ = documente diplomatice prin care se confirmă calitatea unui reprezentant diplomatic.

addubitaţie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (lat. addubitatio)

1. figură retorică care afirmă pretinsa inabilitate a oratorului de a vorbi competent despre ceva; dubitaţie.

afirmativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. affirmatif, lat. affirmativus)

1. (şi adv.) care afirmă ceva; pozitiv.
2. (log.; despre judecăţi) care enunţă aparenţa însuşirii exprimate de predicat la obiectul exprimat de subiect.

afirmaţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. affirmation, lat. affirmatio)

1. enunţ prin care se afirmă ceva.
2. (log.) judecată în care se enunţă existenţa unui anumit raport între subiect şi predicat.

alegaţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. allégation, lat. allegatio)

1. invocare a unei păreri, idei etc., pentru a justifica ceva, a întări o afirmaţie.

anulaţie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. annulation)

1. acțiunea de a anula sau de a se anula; rezultat al acestei acțiuni; anulare.
2. decizie prin care se anulează un act, o dispoziție etc.
3. (psihiatrie) mecanism de anulare retroactivă a amintirilor.
4. (antonime) confirmare, ratificare.