Dictionar

Franța

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (latină medievală, Francia („țara francilor”))

1. (geografie) (sens propriu) țara vest-europeană situată pe coasta Atlanticului, având frontiere terestre cu Belgia, Luxemburg, Germania, Elveția, Italia, Monaco, Andorra și Spania, și frontiere maritime cu Marea Nordului, Canalul Mânecii, Marea Celtică, Golful Biscaya și Marea Mediterană.
2. (politică) stat al cărui nume oficial este „Republica Franceză”.
3. (sport) (colectiv) echipa națională franceză.
 

albigenzi

Parte de vorbire:  s.m. pl.  
Etimologie: (după fr. albigeois)

1. adepți ai unei secte rigoriste și antiecleziastice din Franța în sec. XII-XIII, reprimată sângeros de papalitate.
 

arondisment

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. arrondissement)

1. subdiviziune teritorial-administrativă a unui departament în Franța.
 

belotă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. belote)

1. joc de cărți creat în Franța în jurul anului 1914, jucat de patru persoane cu un set de 32 de cărți (dar există și variații pentru două sau trei persoane).
 

biotină

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. biotine)

1. (biochimie) vitamină solubilă în apă care participă la metabolismul acizilor grași, carbohidraților și aminoacizilor și la sinteza vitaminelor B9 și B12; vitamina B7, vitamina H.
2. (* este cunoscută în Franța și în alte țări ca vitamina B8.)
 

bonapartism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. bonapartisme)

1. formă a dictaturii marii burghezii, în Franța, după victoria revoluției de la sfârșitul sec. XVIII, sub conducerea lui Napoleon Bonaparte.
2. atașament față de dinastia întemeiată de Napoleon.
3. formă de dictatură personală.
 

bonjurist

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (bonjur + -ist)

1. nume dat tinerilor români progresiști întorși de la studii din Franța, la mijlocul sec. XIX, care (se) salutau cu „bonjur”.