Dictionar

gramatică

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. grammatica)

1. ansamblu de reguli privitoare la modificarea formelor cuvintelor și la îmbinarea lor în propoziții.
2. ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sistematic al tuturor elementelor constitutive ale unei limbi; studiul structurii gramaticale a unei limbi (morfologia și sintaxa).
3. (p. anal.) ansamblu de reguli ale unei arte, tehnici sau științe.
4. (inform.) mulțime finită de reguli care definesc un limbaj.
 

gramatical, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. grammatical, lat. grammaticalis)

1. care se referă la gramatică, de gramatică.
2. conform cu regulile gramaticale și de bună utilizare.
3. analiză ~ă = analiză care definește tipul, funcția sau rolul termenilor dintr-o frază.
4. (antonim) agramatical, (desuet) antigramatical.
 

gramaticalitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. grammaticalité)

1. proprietate a unei fraze de a fi conformă cu regulile gramaticale.
 

gramaticaliza

Parte de vorbire:  vb. tr., refl.  
Etimologie: (fr. grammaticaliser)

1. (despre cuvinte cu sens lexical) a (se) transforma în instrument gramatical, pierzându-și valoarea expresivă inițială.
2. a conferi unui termen sau unei sintagme un statut gramatical.
3. a dobândi, la utilizare, un statut gramatical.
 

gramaticalizare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (cf. fr. grammaticalisation)

1. (lingv.) procesul diacronic care transformă un cuvânt pur lexical într-un morfem sau structură gramaticală; faptul de a se gramaticaliza.
 

gramatician, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (gramatică + -ian, cf. fr. grammairien)

1. persoană care studiază în profunzime gramatica, setul de reguli ale unei limbi; specialist în gramatică.
2. persoană care, prin profesie, predă gramatică sau compune lucrări de gramatică.
3. (sinonime) (înv.) gramatic, (înv.) gramatist.
 

acceptabilitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. acceptabilité)

1. faptul de a fi acceptat, de a putea fi acceptat.
2. mulțimea de condiții care fac ceva acceptabil.
3. (lingvistică) însușirea unui enunț de a fi acceptabil; exigența ca o propoziție să nu fie nici agramaticală, nici asemantică.
4. (antonim) inacceptabilitate.
 

adjectival, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. adjectival)

1. exprimat printr-un adjectiv.
2. articol ~ = articol care se așază între un substantiv articulat precedat de prepoziție.
3. (despre construcții gramaticale) cu valoare de adjectiv.
 

adverbial, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. adverbial, lat. adverbialis)

1. (despre cuvinte, construcții gramaticale) cu valoare de adverb.
2. (gramatică) locuțiune ~ă = grup de cuvinte, fixat prin utilizare, care poate fi înlocuit cu un adverb într-o propoziție pentru a forma o nouă propoziție (corectă din punct de vedere gramatical); (abreviere) loc. adv.
 

afix

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. affixe, lat. affixus)

1. nume generic pentru prefixe, sufixe și infixe, care se adaugă rădăcinii cuvintelor pentru a le modifica sensul, funcția, rolul; orice instrument gramatical având un asemenea rol.
2. (mat.) punct, număr complex într-un sistem de coordonate rectangulare.
 

aglutinant, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. agglutinant, lat. agglutinans)

1. adj. care aglutinează.
2. care se lipește.
3. limbă ~ă = limbă în care raporturile gramaticale se exprimă cu ajutorul afixelor atașate la rădăcina cuvântului.
4. s.m. anticorp care coagulează bacteriile din organism.
5. s.n. substanță care are proprietatea de a coagula coloizii.
6. material de legătură între agregate.
 

agramat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat., gr. agrammatos)

1. adj., s. m. f. (cel) care face greșeli elementare de gramatică; ignorant, incult.
2. adj. care conține greșeli de exprimare și de ortografie.