Dictionar

idealist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. idéaliste)

1. I. care aparține idealismului; privitor la idealism; idealistic.
2. care își orientează gândul, acțiunea, viața, după un ideal; idealistic.
3. (depr.) care trăiește din himere, iluzii, fără să țină cont de realitate; idealistic.
4. II. adept, susținător al idealismului.
5. persoană care aspiră spre un ideal.
6. (depr.) persoană) lipsită de simțul realității sau de simț practic.
7. (antonime) materialist, realist.
 

apriorism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apriorisme)

1. concepție filozofică idealistă care consideră cunoașterea esenței lucrurilor anterioară experienței omului.
 

cazualism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. casualisme)

1. concepție filozofică idealistă care atribuie întâmplării cauzele evenimentelor și ordinea în care se succedă acestea.
 

dinamism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dynamisme)

1. putere vitală, forță de acțiune, de mișcare.
2. concepție filozofică idealistă care consideră ca factor primordial mișcarea, forța pură, și nu materia.
 

eleat, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. éléate)

1. I. care se referă la reprezentanții școlii filosofice din Eleea sau la concepțiile lor; eleatic.
2. care are un caracter static; eleatic.
3. școală ~ă = școală filozofică greacă de tendință idealistă ai cărei reprezentanți (Zenon și Parmenide) au formulat concepția metafizică după care diversitatea și mișcarea lumii sunt simple iluzii senzoriale; școală eleatică.
4. II. adept, membru al școlii de filozofie din Eleea; eleatic.
 

evoluție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. évolution, lat. evolutio)

1. formă de dezvoltare care presupune acumulări cantitative treptate, obiective și subiective, în viața socială și care pot duce la schimbări radicale, calitative, la revoluție.
2. teoria ~i emergente = teorie idealistă și metafizică cu privire la procesul dezvoltării, potrivit căreia apariția noilor calități este absolut spontană și imprevizibilă.
3. dezvoltare în timp a unui fenomen sau proces, a unui eveniment, a unei ființe etc.
4. desfășurare, curs.
5. mișcare largă (circulară); mișcare de ansamblu executată de o trupă, de o navă, un avion etc.
 

fenomenalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Phänomenalismus, rus. fenomenalizm, după fr. phénoménisme)

1. concepție filozofică idealistă potrivit căreia esența lucrurilor este incognoscibilă, cunoașterii omenești fiindu-i accesibile doar manifestările exterioare, fenomenele.