impertinență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. impertinence)

1. atitudine, comportare impertinentă; obrăznicie, necuviință, insolență.

măgărie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (măgar + -ie)

1. comportare, atitudine, faptă sau vorbă obraznică, impertinentă; purtare de măgar.

aroganță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. arrogance, lat. arrogantia)

1. atitudine de mândrie disprețuitoare; obrăznicie, înfumurare, impertinență.

devizaja

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. dévisager)

1. a fixa, a privi insistent pe cineva.
2. a privi pe cineva cu o atenție curioasă și impertinentă.

impertinență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. impertinence)

1. atitudine, comportare impertinentă; obrăznicie, necuviință, insolență.

insolență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. insolence, lat. insolentia)

1. obrăznicie, impertinență; nerușinare.

provocator, -oare

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. provocateur, lat. provocator)

1. I. care provoacă, atacă, întărâtă, excită; care șochează prin impertinență, prin obrăznicie; provocant, ostentativ.
2. care constituie cauza a ceva, care determină, care pricinuiește ceva.
3. care caută prilej de ceartă; care îndeamnă la acțiuni nesocotite și necinstite.
4. agent ~ = agent angajat de poliție, sau de altă entitate, pentru a acționa sub acoperire, în scopul de a ademeni sau de a provoca o altă persoană să comită un act ilegal.
5. II. persoană care provoacă, care incită la conflict și la violență.
6. (var.) provocător.
7. (antonime) conciliator, pacificator.