Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. implorer, lat. implorare)
1. a ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (şi cu umilinţă).
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. implorable)
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (implora)
1. acțiunea de a implora și rezultatul ei; implorat, implorație.
2. rugăminte stăruitoare, cerere insistentă.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (implora)
1. care este rugat cu umilință, insistent.
2. care este chemat în ajutor.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. imploration)
1. acțiunea de a implora și rezultatul ei; implorare.
2. rugăminte, cerere insistentă; cuvinte, gesturi de suplicație.
3. (var.) (înv.) implorațiune.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. implorateur)
1. care imploră; care cere în mod insistent, care roagă stăruitor.
Parte de vorbire: vb. tr.
Origine: (lat. adiurare, fr. adjurer)
1. (rar) a se ruga fierbinte, a implora.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. arvales /fratres/, fr. arvale)
1. (ant.) membru al unui colegiu religios la romani care conducea, la sfârşitul lunii mai, procesiuni pe câmpuri şi implora zeilor recolte bogate.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. conjurer, lat. coniurare)
1. tr. a ruga stăruitor; a implora.
2. intr. a complota, a conspira.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. déprécation, lat. deprecatio)
1. figură retorică prin care este implorat cel pe care vrem să-l înduplecăm.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (lat. exoratio, fr. exoration)
1. rugă, implorare cu scopul de a îndupleca pe cineva.
2. cerere de iertare, de clemență, adresată lui Dumnezeu.
3. (var.) (înv.) essorațiune, (înv.) exorațiune.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. implorable)