Dictionar

impune

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (lat. imponere, după fr. imposer)

1. tr. a face pe cineva accepte ceva.
2. a constrânge (pe cineva) la ceva.
3. a supune unui impozit.
4. intr. a inspira respect, teamă.
5. refl. a căpăta prestigiu, a se afirma.
 
 

a fortiori

Parte de vorbire:  loc. adv., adj. inv.  
Etimologie: (lat. a fortiori, cu atât mai mult)

1. care se impune cu necesitate.
2. (log.; despre raționamente) care constă în trecerea de la o judecată la alta pe baza faptului în favoarea celei de-a doua judecăți există tot atâtea temeiuri.
 

ascet, -ă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ascète)

1. cel care practică ascetismul; pustnic.
2. (fig.) om care își impune o viață austeră și retrasă.
 

autodisciplină

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. autodiscipline)

1. disciplină pe care și-o impune cineva.
2. (într-o unitate școlară) menținerea disciplinei prin elevi.
 

autoexil

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (auto1- + exil)

1. exil pe care și-l impune cineva.
 
 

caudine

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. /fauces/ Caudinae)

1. pl. a trece sub furcile ~ = a impune condiții umilitoare (după o înfrângere totală); (p. ext.) a supune unei critici severe.