intelectual, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. intellectuel, lat. intellectualis)

1. adj. referitor la intelect.
2. s. m. f. cel care are ca specialitate, pe baza unei pregătiri corespunzătoare, munca intelectuală.

intelectualism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. intellectualisme)

1. concepție care afirmă capacitatea intelectului, a rațiunii de a cunoaște lumea.
2. concepție care reduce procesele afective și voliționale la cele intelectuale.
3. doctrină care reduce actul moral la înțelegerea, la cunoașterea binelui, care susține preeminența elementului intelectual în cadrul actului moral.
4. (filozofie) doctrină metafizică conform căreia totul în univers este subordonat inteligenței.
5. tendința unei persoane de a-și privilegia abilitățile intelectuale.
6. caracter al unei opere de artă în care predomină aspectul intelectual.

intelectualist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. intellectualiste)

1. I. referitor la intelectualism și adepții săi.
2. (vorbind de cineva) marcat de intelectualism.
3. care privilegiază soluţiile pur intelectuale, de multe ori prin ignorarea realităţilor.
4. II. adept al intelectualismului.
5. persoană care aparține intelectualismului, doctrină metafizică conform căreia totul în univers este subordonat inteligenței.
6. (antonim) antiintelectualist.

intelectualitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. intellectualité, germ. Intellektualität)

1. categorie socială ale cărei activităţi şi preocupări se desfăşoară îndeosebi în sfera vieţii spirituale.
2. totalitatea intelectualilor.

intelectualiza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. intellectualiser)

1. a privi, a trata (ceva) din punctul de vedere al intelectului.

intelectualmente

Parte de vorbire:  adv. (înv.)  
Etimologie: (cf. fr. intellectuellement)

1. la nivel intelectual, în raport cu inteligența (în sens larg sau restrâns); intelectualicește.

abis

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abysse, lat. abyssos)

1. prăpastie, genune.
2. parte profundă a unui fenomen, a unui proces; neant.
3. depresiune a fundului oceanelor, cu adâncimi mari.
4. (fig.) distanță uriașă sau separare de ordin cultural, intelectual, moral, sentimental.

abrutizant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. abrutissant)

1. care abrutizează.
2. care dezumanizează prin diminuarea sau distrugerea activității intelectuale sau spirituale.
3. (antonim) civilizator.

abstract, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (germ. abstrakt, lat. abstractus)

1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.
2. în ~ = pe bază de deducţii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înţeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducţia abstractă şi încifrarea imaginii; abstracţionism.
3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acţiunea acestuia.
5. categorie filozofică desemnând cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale.

activitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. activité, lat. activitas)

1. îndeplinire a unor acte fizice, intelectuale etc.; muncă, acţiune, ocupaţie.
2. situaţie a unui ofiţer care face parte din cadrele active ale armatei.
3. mărime ce caracterizează intensitatea dezintegrării unei substanţe radioactive.
4. capacitate a unei particule materiale (atom, moleculă, radical) de a lua parte la o reacţie.
5. ~ solară = totalitatea fenomenelor (pete, protuberanţe, erupţii etc.) în păturile exterioare ale Soarelui.

amaurotic, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. amaurotique)

1. I. (med.) aparținând sau care suferă de amauroză.
2. (med.) idioție ~ă = boală infantilă familială care se manifestă prin orbire congenitală și absența totală a dezvoltării intelectuale.
3. II. persoană care suferă de amauroză.

angelism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. angélisme)

1. atitudine spirituală sau intelectuală care constă în preocuparea excesivă de a se conforma unui tip ideal, ignorând sau refuzând realitățile umane sau lucrurile materiale, de dragul purității; puritate, frumusețe, grație.