Rezultate secundare (Interogat):
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. interrogation, lat. interrogatio)
1. interogare.
2. figură de stil constând în a pune o întrebare unui interlocutor determinat, fără a aştepta un răspuns.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. interrogatif, lat. interrogativus)
1. care exprimă o întrebare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. interrogatoire)
1. totalitatea întrbărilor puse de către judecător unei părţi implicate în proces şi a răspunsurilor date; actul care consemnează.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. contre-interrogatoire)
1. interogatoriu luat pentru a verifica un interogatoriu anterior.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. détecteur)
1. aparat, dispozitiv pentru detectarea gazelor din mine, a substanţelor toxice de luptă, a radiaţiilor nucleare, a undelor radioelectrice, a minelor etc.
2. ~ de proximitate = aparat electronic care detectează apropierea unei persoane sau a unui obiect de o zonă controlată; ~ de metale = aparat electronic pentru detectarea obiectelor metalice ascunse vederii.
3. ~ de minciuni = aparat în practica organelor de urmărire penală pentru a detecta, prin înregistrarea efectelor fiziologice şi a emoţiilor provocate de întrebări, dacă cel interogat spune adevărul sau nu.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. interroger, lat. interrogare)
1. a pune întrebări; a examina (elevi, studenţi).
2. a supune unui interogatoriu.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. interpellation, lat. interpellatio)
1. acțiunea de a interpela pe cineva și de a-i vorbi (într-o manieră bruscă și mai mult sau mai puțin vie); faptul de a fi așa interpelat; interpelare.
2. întrebare adresată unei persoane în timpul unui control al poliției sau al unui interogatoriu; (prin ext.) control care poate implica arestarea.
3. somarea unui martor, a uneia dintre părți pentru a explica adevărul sau falsitatea unui fapt.
4. cerere de explicații adresată de membrii parlamentului, în ședință publică, guvernului.
5. (var. înv.) interpelațiune, interpelățiune.
Parte de vorbire: s.
Origine: (engl. lie detector)
1. aparat capabil să detecteze şi să înregistreze anumite reacţii emotive în timpul interogatoriilor poliţieneşti, aproximând atitudinea interogatului în ceea ce priveşte adevărul; detector de minciuni.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (re1- + audia)
1. (jur.) a audia din nou, a supune unui nou interogatoriu.
2. a asculta (ceva) din nou; a reasculta.