Parte de vorbire: vb.
Origine: (it. intonare)
1. a cânta, a executa (o bucată muzicală).
2. a rosti, a spune (un cuvânt, o propoziţie) cu un anumit ton.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. intonation)
1. modulaţia vocii în timpul vorbirii.
2. (muz.) manieră de a intona un sunet cu vocea, sau cu un instrument.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (germ. intonational)
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. accent, lat. accentus)
1. intonaţie specială a unei silabe dintr-un cuvânt prin mărirea intensităţii vocii.
2. semn grafic care indică această intonaţie.
3. (muz.) emisiune mai intensă a unui sunet, a unui acord.
4. mod specific de a vorbi o limbă, un dialect.
5. inflexiune afectivă a vocii.
7. a pune ~ul (pe) = a sublinia, a scoate în relief.
Parte de vorbire: s.
Origine: (it. arpeggio)
1. intonare succesivă a sunetelor unui acord melodic, ascendent sau descendent.
Parte de vorbire: s.
Origine: (engl. clinker)
1. (jaz) notă plasată greşit sau intonată fals.
Parte de vorbire: s.
Origine: (gr. khoregos)
1. (ant.) personaj care intona o arie improvizată în jurul unui altar.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. déclamatoire, lat. declamatorius)
1. care declamă, care este pompos, emfatic și lipsit de substanță; declamativ.
2. (despre cuvinte, intonație, stil) care seamănă cu declamarea; (înv.) declamatoric, (înv.) declămăcios.
3. (despre cuvinte, intonație, stil) bombastic.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. dysprosodie)
1. anomalie de ritm şi de intonaţie în cazurile de afazie.