Dictionar

ireproşabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. irréprochable)

1. (şi adv.) fără cusur, foarte corect, impecabil.
 

corect, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. correct, lat. correctus)

1. (şi adv.) conform normelor, regulilor; fără greşeală.
2. (despre oameni) cu o ţinută, o atitudine, o purtare ireproşabilă; cinstit.
 

impecabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. impeccable, lat. impeccabilis)

1. perfect, desăvârşit, ireproşabil.
 

impecabilitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. impeccabilité)

1. calitatea sau starea a ceea ce este impecabil; perfecțiune, desăvârșire.
2. caracterul a ceea ce este perfect executat, ireproșabil.
3. (teologie) starea celui care este incapabil să păcătuiască.
 

iresponsabilitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. irréprochabilité)

1. calitatea a ceea ce este ireproşabil.
 

perfect, -ă

Parte de vorbire:  adj., adv., s.  
Etimologie: (lat. perfectus, germ. perfekt)

1. adj. care întrunește toate calitățile; desăvârșit, ireproșabil, impecabil.
2. deplin, complet; absolut.
3. (mat.) număr ~ = număr natural egal cu suma divizorilor săi.
4. adv. cu desăvârșire.
5. (afirmativ) de acord! foarte bine! excelent!
6. s. n. timp al verbului care exprimă o acțiune petrecută și încheiată în trecut.
 

reproşabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. reprochable)

1. care merită reproșuri; demn de reproşuri.
2. (antonim) ireproșabil.