Parte de vorbire: s.
Origine: (lat., gr. historia, it. istoria, după fr. histoire)
1. proces obiectiv al dezvoltării fenomenelor în natură și societate.
2. știință care studiază dezvoltarea societății omenești în întreaga ei complexitate.
3. știință care se ocupă cu studiul apariției și dezvoltării faptelor într-un anumit domeniu.
4. expunerea critică a unor fapte istorice.
6. (fam.) întâmplare, pățanie; poznă.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (engl. ethnohistory)
1. disciplină care studiază istoria unei comunităţi etnice.
2. știință umană care studiază istoria din punct de vedere etnologic și etnologia din punct de vedere istoric.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. géohistoire)
1. știință istorică fondată de istoricul francez Fernand Braudel, care se concentrează pe studiul dinamicii dintre o societate din trecut și structura geografică care o susține.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. métahistoire)
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. préhistoire)
1. perioadă în istoria omenirii anterioară apariţiei primelor documente scrise.
Parte de vorbire: s.
Origine: (după fr. protohistoire)
1. perioadă între preistorie şi istorie, epoca fierului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. actualisme)
1. principiu de cercetare şi interpretare a istoriei Pământului pe baza comparării fenomenelor geologice din trecut cu cele actuale.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. allodialisme)
1. (istorie) formă de proprietate feudală, bazată pe alodiu; alodialitate.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (an- + istoric, cf. fr. anhistorique)
1. situat în afara realităţilor concret-istorice.
2. fără a ține cont de istorie, de contextul istoric.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. antiquité, lat. antiquitas)
1. epocă îndepărtată a istoriei, în care s-au dezvoltat vechile civilizații.
2. perioadă istorică mergând de la începuturile istoriei scrise până la căderea romei.
3. vechime foarte îndepărtată.
4. obiect antic, monument vechi, rămășiță istorică.
5. (fam.) obiect de modă veche.
6. (var.) (înv.) anticitate, (înv.) anticvitate.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (lat. apprecatio)
1. (istorie) scurtă rugăciune finală de binecuvântare în documentele medievale.
2. (prin ext.) formulă de încheiere.
Parte de vorbire: s.
Origine: (arheo- + astronomie)
1. disciplină care studiază datele astronomiei arhaice după simbolurile iconografice din preistorie.