Dictionar

locul

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. locule, lat. loculus)

1. cavitate săpată în pereții mormintelor din epoca romană, în care se depunea trupul mortului.
2. (bot.) cavitate mică a unui organ (ovar, antenă); lojă (4).
 

locul

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT loculus
2. FR locule; loge; logette
3. EN loculus; cavity
4. DE Fach; Plätzchen; Kammer
5. RU rнездо
6. HU üreg, rekesz, kamrácska
 

flocul

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. flocule, lat. flocculus)

1. fiecare dintre regiunile discului solar care apar pe fotografii sub formă de nori strălucitori.
 

locul clasic

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT locus classicus
2. FR lieu classique; endroit classique
3. EN type-locality
4. DE Originalfundort; klassicher Fundort
5. RU клaссичиское местонaхождение
6. HU klasszikus hely, eredeti lelőhely
 

locul inserției

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT locus insertions
2. FR emplacement
3. EN place of attachement
4. DE Ansatzstelle
5. RU место прикрепления
6. HU illeszkedés helye
 

locular, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. loculaire)

1. împărțit în mai mulți loculi (2); închis în alveole.
 

loculat

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT loculatus; loculosus
2. FR loculé; loculaire
3. EN loculate; locular
4. DE gefächert
5. RU rнездчaтый
6. HU rekeszes, üreges
 

aborigen, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. aborigène, lat. aborigines)

1. I. referitor la locul unde se află cineva, originar din acest loc; băștinaș, autohton, indigen.
2. II. locuitor originar din țara în care locuiește.
3. (antonime) alogen, străin.
 

ad-interim

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. ad interim, între timp)

1. inv. care ține locul titularului; interimar.
 

adresă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. adresse)

1. indicație pe scrisori, colete etc. care conține numele și domiciliul destinatarului.
2. la ~a cuiva = cu privire la cineva.
3. comunicare oficială făcută în scris de o instituție.
4. dexteritate, îndemânare.
5. (inform.) simbol, cuvânt, cod care indică locul din memoria unei mașini electronice unde se înregistrează o informație.
 

aducție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. adduction, lat. adductio)

1. mișcare de apropiere a unui membru de planul de simetrie al corpului.
2. dirijare a apelor către locul de distribuire.
 

adverb

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. adverbe, lat. adverbium)

1. parte de vorbire neflexibilă care determină un verb, un adjectiv sau alt adverb, arătând locul, modul, timpul etc.
 

alochinezie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. allocinésie)

1. tulburare de motricitate constând în executarea fără voie a altei mișcări în locul celei dorite.