anacolut

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anacoluthe)

1. greșeală de gramatică constând în întreruperea construcției sintactice, în frază, cauzată de neconcordanța dintre planul logic și cel gramatical al enunțului.

contrasalut

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (it. contrassaluto)

1. (marină) salut întors de o navă care tocmai a fost salutată; răspuns la un salut.

convolut

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (germ. Konvolut)

1. volum care cuprinde mai multe lucrări editate separat, dar având același autor sau cuprinzând materii înrudite; volum care conține mai multe manuscrise; antologie.

LUTE-, LUTEO-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (fr. luté/o/-, cf. lat. luteus)

1. „galben”.

luteină

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. lutéine)

1. (med.) hormon secretat de corpul galben al ovarului mamiferelor care modifică tractul genital feminin pentru a-l face potrivit pentru nidație și condiționează gestația; progesteron.
2. (biochimie) pigment carotenoid, antioxidant, care se găsește în gălbenușul de ou, unt, porumb, morcov et cetera; xantofilă.

luteinemie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. lutéinémie)

1. prezența luteinei în sânge.

abces

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abcès, lat. abscessus)

1. (med.) colectare de puroi într-un țesut sau organ.
2. (med.) colecție circumscrisă de puroi apărută în urma dezintegrării țesuturilor (necroză tisulară) sub acțiunea unor agenți microbieni sau parazitari.
3. ~ cald (sau acut) = ~ însoțit de durere cu caracter pulsatil și febră.
4. ~ rece = ~ cu evoluție îndelungată, caracterizat de absența inflamației.
5. ~ urinos = ~ produs prin infiltrația urinei în țesutul celular.

ablativ

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (lat. ablativus, fr. ablatif)

1. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc.
2. ~ absolut = construcție sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziție circumstanțială, dintr-un substantiv (sau pronume) și un participiu în ablativ.

absoluitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. absoluité)

1. calitatea a ceea ce este absolut.

absolutist, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. absolutiste)

1. (adept) al absolutismului.

absolutiza

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. absolutiser)

1. a atribui unui fapt, unei idei o valoare absolută.
2. a considera, în mod greșit, o latură a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupând-o de complexul căreia îi aparține.

acatalepsie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. acatalepsie)

1. (la scepticii greci) renunțare din principiu de a mai căuta soluția unei probleme; imposibilitatea de a atinge certitudinea.
2. (med.) nesiguranță în punerea unui diagnostic.
3. (med.) boală care atacă creierul și îi privează pe cei atacați de capacitatea de a înțelege un lucru, de a urma un raționament.