Dictionar

miracol

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. miracolo, lat. miraculum, fr. miracle)

1. eveniment, întâmplare contrară legilor naturii, inexplicată rațional; minune.
2. reprezentație teatrală din evul mediu cu subiect religios sau istoric, în care intervin elemente ale miraculosului creștin.
 

cinemiracol

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cinémiracle)

1. tip cinerama, perfecționat în privința îmbinării pe ecran a celor trei imagini proiectate.
 

miraculos, -oasă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. miraculeux, lat. miraculosus)

1. care are caracterul unui miracol; minunat, uimitor, extraordinar.
2. cu efecte excepționale, care face minuni.
3. (s. n.) totalitatea elementelor supranaturale care intervin în basme și legende.
 

numinozitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. numinosità)

1. caracterul de putere, de supranatural, de miracol, propriu lui Dumnezeu sau a ceea ce este sacru.
 

prodigiu

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (lat. prodigium, fr. prodige)

1. fenomen extraordinar căruia i se atribuie o cauză supranaturală; minune, miracol.
2. (prin ext.) realizare surprinzătoare; lucru, fapt ieșit cu totul din comun.
3. persoană care prin talentele, calitățile (sau defectele) sale, este un individ remarcabil.
 

superstiție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. superstition, lat. superstitio)

1. credință primitivă, bazată pe rămășițe ale animismului și magiei, în spirite bune sau rele, miracole, farmece și vrăji, în semne prevestitoare, numere fatidice etc.
 

teurgie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. théurgie)

1. (ant.) operație magică, proprie ermetismului elenistic, în care se presupunea că se poate stabili un contact cu divinitatea sau cu forțele demonice printr-o evocare.
2. (în fil. neoplatoniciană) arta de a face ca Dumnezeu să coboare în suflet, creând astfel o stare extatică.
3. gen de magie prin care se pretinde punerea în contact cu divinitatea binefăcătoare; magie albă.
4. știința miracolelor; pretinsă artă de a face minuni.