Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. miraculeux, lat. miraculosus)
1. care are caracterul unui miracol; minunat, uimitor, extraordinar.
2. cu efecte excepţionale, care face minuni.
3. (s. n.) totalitatea elementelor supranaturale care intervin în basme şi legende.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. légende, lat. legenda)
1. povestire cu caracter fantastic, miraculos, transmisă în special pe cale orală, în care se explică apariția unor plante, animale, locuri etc.
2. piesă instrumentală sau orchestrală cu caracter narativ.
3. inscripție (pe o monedă, medalie).
4. explicație dată semnelor convenționale de pe o hartă etc.
5. text care se găsește sub un desen, sub o gravură, schemă etc.
Parte de vorbire: s.
Origine: (it. miracolo, lat. miraculum, fr. miracle)
1. eveniment, întâmplare contrară legilor naturii, inexplicată raţional; minune.
2. reprezentaţie teatrală din evul mediu cu subiect religios sau istoric, în care intervin elemente ale miraculosului creştin.
Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (după fr. surnaturel)
1. adj. (despre fenomene, ființe etc.) care pare mai presus de forțele și de legile naturii și împotriva lor; care nu s-ar putea explica în mod obișnuit, natural; extraordinar.
2. (rel.) divin, miraculos, fantastic.
3. s. n. ceea ce se pretinde a fi mai presus de legile naturii.
Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (face + -ător)
1. (persoană) care face, care creează, realizează, săvârșește, lucrează, execută ceva.
2. s.m.f. ~-de-bine = binefăcător.
3. s.m.f. ~-de-rele = răufăcător.
4. s.m. (înv., pop.) ~-de-minuni = taumaturg.
5. s.m. (înv.) ~-de-pace = pacificator.
6. adj. (despre obiecte de cult, mai ales despre icoane) ~ (sau ~oare) de minuni = a) prin care se manifestă voința divină; b) care vindecă în mod miraculos; c) care face lucruri ieșite din comun.