Dictionar

contradicție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contradiction, lat. contradictio)

1. raportul dintre laturile contrare ale oricărui obiect, proces sau fenomen, legătura internă a contrariilor, unitatea și lupta acestora.
2. (log.) raport de ~ = raport între două noțiuni (sau judecăți), dintre care una o neagă cu totul pe cealaltă, conținutul noțiunii (sau judecății) care neagă rămânând nedeterminat; în ~ (cu) = în opoziție, în dezacord (cu). 2. nepotrivire între idei sau fapte.
 

contratimp

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. contretemps)

1. (muz.) accentuare a timpului slab (neaccentuat) al unei măsuri, timpul tare fiind ocupat de o pauză.
2. inoportunitate, nepotrivire.
3. în ~ = inoportun.
 

decalaj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. décalage)

1. decalare.
2. (fig.) lipsă de armonie, disproporție, nepotrivire.
 

discordanță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. discordance)

1. lipsă de armonie.
2. nepotrivire, dezacord.
3. (geol.) dispoziție neparalelă a unor straturi noi față de altele mai vechi.
 

discrepanță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. discrepanza, lat. discrepantia)

1. nepotrivire (flagrantă); dezacord între două lucruri, fenomene, situații etc.
 

disensiune

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dissension, lat. dissensio)

1. discordie, neînțelegere cauzată de nepotrivirea de interese, de păreri etc.; dezacord.