Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. objectivér)
1. tr. a transforma ideile, gândirea, aptitudinile în produse cu existenţă obiectivă, a considera ceva ca obiectiv (I, 1).
2. refl. a căpăta caracter obiectiv; a se obiectiviza.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. objectivant)
1. care obiectivează; care are tendinţa de a obiectiva.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (obiectiva)
1. acțiunea de a (se) obiectiva și rezultatul ei.
2. dobândire de caracter obiectiv.
3. acţiunea de transformare a capacităţilor fizice, intelectuale, volitive ale omului în produse cu existenţă obiectivă.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (obiectiva)
1. devenit obiectiv; obiectivizat.
2. devenit concret; concretizat, materializat.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. antipathie, lat. antipathia)
1. sentiment irezonabil de aversiune, de repulsie a unei persoane față de o altă persoană sau față de un lucru; resentiment.
2. (înv.) incompatibilitate, opoziție obiectivă între mai multe persoane sau între mai multe lucruri.
4. (antonime) simpatie, empatie; afinitate.
Parte de vorbire: s.
Origine: (rus. empiriokritiţizm)
1. curent filozofic pozitivist care rupea experienţa, de materie şi concepea lumea ca un simplu complex de senzaţii, negând existenţa obiectivă a realităţii lumii; machism.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. erreur, lat. error)
1. lipsă de concordanță între percepții și realitatea obiectivă; cunoștință falsă, denaturată; greșeală.
2. a induce (pe cineva) în ~ = a amăgi, a înșela.
3. (jur.) reprezentare greșită asupra unei situații de fapt, ori asupra existenței unui act normativ.
4. diferența dintre valoarea măsurată și cea reală a unei mărimi.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. existence, lat. existentia)
2. viaţă.
3. categorie filozofică fundamentală, natura, materia, realitatea obiectivă.
4. ~ socială = categorie fundamentală a materialismului istoric desemnând latura materială şi cea spirituală a vieţii sociale; mijloacele de trai.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr., engl. extrospection)
1. observare a trăirilor psihice ale altora.
2. metodă psihologică bazată pe observarea obiectivă a fenomenelor lumii exterioare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. phénoménologie)
1. studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă ele în timp și spațiu.
2. (la Hegel) descrierea istoriei spirituale a conștiinței, care se ridică de la certitudinea senzorială la „știința absolută”.
3. curent filozofic idealist, întemeiat de E. Husserl, care reduce „obiectul” la „fenomen”, considerat ca esență de ordin spiritual și ca dat ultim și nemijlocit al conștiinței, independent de existența obiectivă și de experiența senzorială.