Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. positivisme)
1. curent filozofic din sec. XIX-XX care neagă filozofia ca o reprezentare teoretică gene-ralizată a lumii, limitându-se la faptele confirmate de experiență și negând astfel posibilitatea cunoașterii esenței fenomenelor.
2. interes exagerat pentru problemele practice, materiale, tendință de a urmări numai avantajele imediate.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. néopositivisme)
1. curent filozofic contemporan care acordă o atenţie deosebită cunoaşterii raţionale şi logicii, precum şi analizei logice a limbajului ştiinţei.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. empirisme)
1. concepție în filozofie care consideră experiența senzorială ca sursă fundamentală a cunoașterii, negând valoarea abstracțiilor.
2. ~ logic = variantă a neopozitivismului care admite numai enunțurile logice verificabile în mod nemijlocit prin percepțiile fiecărui subiect în parte; ~ social = orientare sociologică recentă din SUA care, renunțând la orice teorie, procedează la studiul direct al fenomenelor sociale concrete pe baza unor ipoteze restrânse.
3. folosirea exclusivă a experienței într-o activitate.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. glossématique, engl. glossematics)
1. ramură a lingvisticii structuraliste care aplică în domeniul semanticii teoria pozitivismului logic, considerând limba ca un sistem de relaţii interne, ca obiect în sine.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (rus. mahizm, germ. Machismus)
1. (filosofie) pozitivism epistemologic care urmărește să dezvolte un concept natural al lumii bazat pe cunoaștere și experiență, fără nicio metafizică; empiriocriticism.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. naturalisme)
1. curent, tendință în artă și literatură care își propune reproducerea obiectivă a realității, acordând preferință aspectelor urâte, vulgare ale naturii omenești.
2. curent literar apărut în Franța în a doua jumătate a sec. XIX sub influența scientismului și pozitivismului, care susținea ideea determinismului social și biologic în explicarea caracterelor umane.
3. stil ornamental caracterizat prin motive inspirate din natură.
4. doctrină potrivit căreia nu există supranatural, natura existând prin ea însăși, printr-un principiu imanent ei.
5. doctrină după care viața morală trebuie să se conformeze legilor naturii.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. néopositiviste)
1. I. referitor la neopozitivism (pozitivism clasic, la care se adaugă tendințe noi, în special interesul pentru logică și analiza tehnică a problemelor).
2. II. adept al neopozitivismului.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. positiviste)
1. I. referitor la pozitivism.
2. (rar) legat de realitatea concretă, de fapte.
3. II. adept al pozitivismului.
4. persoană care manifestă atașament, uneori excesiv, față de fapte.