predica

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (lat. praedicare)

1. intr. a rosti o predică.
2. (fil.) a atribui unui obiect o calitate sau un atribut.
3. tr. a recomanda cu insistență; a propovădui.

predică

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. predica)

1. cuvântare rostită de preot în biserică, axată pe un text biblic și cuprinzând învățături.
2. (peior.) expunere cu conținut moralizator; dojană.

predicabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. prédicable, it. predicabile, lat. praedicabilis)

1. adj. care poate fi predicat, propovăduit.
2. s. n. (fil.) noțiune universală (gern, specie etc.).

predicabilitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. predicability)

1. însușirea de a fi predicabil.

predicament

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. prédicament, it. predicamento)

1. (fil.) categorie, noțiune fundamentală (substanță, cantitate, calitate etc.).

predicant

Parte de vorbire:  s.m. (Bucov.)  
Etimologie: (germ. Prädikant)

1. persoană care compune și rostește un discurs, care are talentul de a vorbi frumos în fața unui public; orator.
2. persoană care predică; persoană care propagă idei, concepții, doctrine etc.; predicator.

predicant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (predică + -ant)

1. (despre ton) de predică, moralizator.

predicat

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. prédicat, lat. praedicatum)

1. parte principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare, o însușire.
2. ~ verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal, locuțiune verbală, adverb sau interjecție predicativă; ~ nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ și un nume predicativ.
3. (log.) termen al unei judecăți care afirmă sau neagă ceva în legătură cu subiectul.
4. (log. simbolică) element constitutiv al funcțiilor specifice calculului de predicate.
5. (mat.) enunț care depinde de una sau mai multe variabile și căruia, pentru orice valoare dată variabilelor, îi corespunde o propoziție.

afirmativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. affirmatif, lat. affirmativus)

1. (și adv.) care afirmă ceva; pozitiv.
2. (log.; despre judecăți) care enunță aparența însușirii exprimate de predicat la obiectul exprimat de subiect.

afirmație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. affirmation, lat. affirmatio)

1. enunț prin care se afirmă ceva.
2. (log.) judecată în care se enunță existența unui anumit raport între subiect și predicat.

bimembru, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (it. bimembre)

1. cu două membre, cu doi membri.
2. propoziție ~ă = propoziție în care există și subiectul și predicatul.

calitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. qualité, lat. qualitas)

1. sinteza laturilor și însușirilor esențiale ale obiectelor, fenomenelor sau proceselor.
2. însușire (bună sau rea); caracteristică pozitivă.
3. (log.) însușire a unei judecăți predicative de a fi afirmativă sau negativă.
4. situație, poziție, titlu, condiție care constituie sau dă un anumit drept.
5. (șah) diferența de valoare dintre un turn și un nebun sau un cal.

cantitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. quantité, lat. quantitas)

1. totalitatea determinărilor obiectelor, fenomenelor și proceselor, care indică aspectul lor măsurabil din punctul de vedere al mărimii, numărului, volumului, duratei etc.
2. tot ceea ce poate fi numărat sau măsurat.
3. câtime, număr, mărime.
4. (log.) criteriu de clasificare a judecăților de predicație după sfera subiectului.
5. durata rostirii unui sunet, a unei silabe.

capucinadă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. capucinade)

1. afectare a devoțiunii.
2. (fam.) predică, discurs moralizator.