revolut, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. révolu, lat. revolutus)

1. care și-a încheiat cursul; terminat, împlinit, îndeplinit.
2. (vorbind de un astru) care a finalizat, și-a parcurs ciclul.
3. (bot.; despre unele părți ale plantelor) răsfrânt, întors în afară, în jos.

revoluție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. révolution, lat. revolutio, germ. Revolution)

1. (fil.) etapă a dezvoltării în care au loc transformări calitative profunde, schimbări radicale, esențiale, orientate de la inferior la superior, de la vechi la nou, asigurând realizarea progresului într-un ritm rapid.
2. ~ socială = acțiune socială de transformare radicală calitativă a societății, prin care se realizează trecerea de la o formațiune inferioară la alta superioară; ~ culturală = proces de transformare radicală în domeniul ideologiei și culturii, care însoțește o revoluție socială.
3. ~ industrială = proces complex de transformare calitativă a bazei tehnice a producției; ~ tehnico-științifică = proces contemporan care determină schimbări radicale în domeniul forțelor de producție, prin dezvoltarea accelerată a științei și tehnicii, prin perfecționarea proceselor tehnologice.
4. (fig.) schimbare profundă, radicală, într-un anumit domeniu; transformare bruscă și totală.
5. mișcare de rotație a unui corp ceresc în jurul altuia.
6. (mat.) mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe.
7. schimbare geologică a scoarței terestre.
8. (fiz.) mișcare a unui corp care parcurge o curbă fixă.
9. mișcare de rotație completă a unei roți în jurul osiei sale.

revoluționa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. révolutionner)

1. a schimba, a preface, a transforma radical.

revoluționar, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. révolutionnaire)

1. I. care se referă la o revoluție politică, socială etc.
2. care aderă la revoluție sau propagă revoluția.
3. (fig.) care aduce o schimbare semnificativă; care preface radical un anumit domeniu; înnoitor.
4. II. adept al revoluției.
5. persoană care participă la o revoluție.
6. (var.) (înv.) revoluționer.
7. (antonime) antirevoluționar, contrarevoluționar.

revoluționarism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Revolutionarismus)

1. atitudine, spirit revoluționar.

revoluționariza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (după rus. revoluţionizirovati)

1. a îndemna la revoluție.

adhocrație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (ad-hoc + -craţie)

1. (în sociologia și viitorologia politică contemporană) instabilitatea cronică pe care o cunosc diferitele forme de organizare (economică și socială) ca urmare a impactului societății capitaliste dezvoltate cu revoluția științifico-tehnică.

albgardist, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (după rus. белогвардеец [belogvardeeț])

1. membru al forțelor armate contrarevoluționare ruse, împotriva puterii sovietice din războiul civil (1918-1920).

antimarxist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (după rus. антимарксистский)

1. I. care se opune doctrinei marxiste.
2. îndreptat împotriva marxismului și a luptei clasei muncitoare; contrarevoluționar.
3. II. persoană care se opune marxismului.

antirevoluționar, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. antirévolutionnaire)

1. (persoană) care se opune sau este ostil revoluțiilor sau ideilor revoluționare; contrarevoluționar.

austromarxism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Austromarxismus)

1. curent în social-democrația austriacă, care nega necesitatea transformărilor revoluționare.

avangardism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (germ. Avantgardismus)

1. orice artist, mișcare sau operă de artă care rupe precedentul și este considerată inovatoare și deschizătoare de drumuri; avangardă.
2. curent artistic care luptă împotriva formelor și tradițiilor consacrate.
3. atitudine fals revoluționară prin care se recurge la măsuri premature, care nu țin seama de etapa de dezvoltare respectivă.