Dictionar

Romanic, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (it. romanico, germ. romanisch)

1. descendent din romani.

2. limbi ~ce = grup de limbi care au la bază limba latină; neolatin.

3. care se ocupă cu limbile romanice.

4. artă = artă dezvoltată, în arhitectură, în țările europene, supuse influenței catolice, în sec. X-XIII, care preia unele trăsături ale artei bizantine și în special elemente din arta carolingiană (severitate, masivitate și robustețe, volume prismatice și cilindrice ale navelor, absidelor și turnurilor etc.).


Castilian, -ă

Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (it. castigliano, fr. castillian)

1. (locuitor) din Castilia.

2. (s.f.) limbă romanică vorbită în Spania; limba spaniolă.


Catalan, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. catalan)

1. (locuitor) din Catalonia.

2. (s. f.) limbă romanică vorbită în Catalonia şi în principatul Andorra.


Ciunism

Parte de vorbire: s.
Origine: (-ciune + -ism)

1. curent latinist extremist, iniţiat de Aron Pumnul, care preconiza supunerea neologismelor romanice aceloraşi transformări suferite de cuvintele moştenite din latină; pumnism.


Ciunist, -ă

Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (ciun/ism/ + -ist)

1. (adept) al ciunismului, curent latinist în lingvistica și filologia românească care preconiza supunerea neologismelor romanice acelorași transformări fonetice suferite de cuvintele moștenite din latină; pumnist.


Concordanţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. concordance)

1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondenţă (II, 1).

2. ~a timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziţie dependentă în acord cu timpul verbului din propoziţia regentă; corespondenţa timpurilor.

3. îmbinare armonioasă de sunete.

4. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu.

5. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă şi chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoţite fiecare de un microcontext pertinent pentru înţelegerea lor.

6. (anton.) neconcordanță.


Dalmat, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. dalmate)

1. adj., s. m. f. (locuitor) din Dalmaţia, dalmaţian2.

2. adj. referitor la Dalmaţia; dalmatic.

3. (s. f.) limbă romanică, astăzi dispărută, vorbită în fosta provincie romană Dalmaţia.