Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. consacrer, lat. consecrare)
1. tr. a da în întregime, a închina, a destina.
3. (despre preoţi) a hirotonisi.
4. a stabili, a consfinţi; a legitima.
5. tr., refl. a (se) dedica, a (se) devota.
Parte de vorbire: vb. tr.
Origine: (fr. massacrer)
1. a ucide în masă, a măcelări.
2. (fig.) a denatura (un text).
Parte de vorbire: adj.
Origine: (germ. sakral)
1. (anat.) care ține de sacrum, privitor la sacrum; sacrat.
2. (anat.) vertebră ~ă = os care constituie sacrumul.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. sacral)
1. care a dobândit sau care îmbracă un caracter sacru; sacrat.
Parte de vorbire: s.
Origine: (engl. sacralgia)
1. durere în regiunea sacrală.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (it. sacralità)
1. caracter sacru, condiție a ceea ce este sau este considerat sacru.
Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (fe. anticonformiste)
1. (persoană) care disprețuiește convențiile sociale, normele general acceptate; nonconformist.
2. (persoană) care se opune conformismului, ideilor consacrate; nonconformist.
Parte de vorbire: s.f. pl.
Origine: (fr. antimémoires)
1. memorii cu caracter evocator, care nu respectă procedeele consacrate ale memorialisticii.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. anti-pièce)
1. piesă de teatru care nu respectă procedeele dramatice consacrate și care ilustrează o nouă estetică; (rar) antiteatru.
2. piesă fără valoare artistică; parodie a unei piese.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. appliquer, lat. applicare)
1. tr. a face (un lucru) să adere, să se lipească de ceva.
3. a administra (un tratament medical).
4. a raporta un principiu general la ceva.
5. refl. (rar) a se dedica, a se consacra.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. avant-garde)
1. detaşament care se trimite în fruntea unei trupe în marş spre a face siguranţa pe direcţia de deplasare a acesteia; (antonim) ariergardă.
2. clasă, grup social, organizaţie politică conducătoare, care se situează pe poziţiile cele mai înaintate în cadrul unei mişcări sociale, politice, naţionale etc.
3. de ~ = care merge, care conduce.
4. mişcare literar-artistică complexă şi eterogenă, care, afişând o respingere totală a formelor consacrate şi a tradiţiei, proclamă ostentativ şi polemic necesitatea înnoirii, asumându-şi rol de precursor; avangardism.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (germ. Avantgardismus)
1. orice artist, mișcare sau operă de artă care rupe precedentul și este considerată inovatoare și deschizătoare de drumuri; avangardă.
2. curent artistic care luptă împotriva formelor și tradițiilor consacrate.
3. atitudine fals revoluționară prin care se recurge la măsuri premature, care nu țin seama de etapa de dezvoltare respectivă.