Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. sanctuarium, fr. sanctuaire)
1. loc într-un templu sau într-o biserică consacrat ceremoniilor religioase; altar, loc sfânt.
2. (fig.) loc inviolabil.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. amphictyonie, gr. amphiltyones)
1. uniune de triburi sau de oraşe-state, creată în jurul sanctuarului unei divinităţi, în Grecia antică, în vederea apărării intereselor comune şi a judecării diferendelor ivite între ele.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. arrhéphores, gr. arrhephoria)
1. tinere fecioare, slujitoare ale zeiţei Atena, care duceau pe cap coşuri cu obiecte sacre până la grădina sanctuarului, în timpul Panateneelor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. athénée, lat. athenaeum)
1. (la vechii greci) sanctuar al zeiţei Atena.
2. instituţie specializată în activităţi cultural-ştiinţifice.
Parte de vorbire: s.n. (italienism)
Origine: (it. cancello)
1. structură alcătuită din una sau mai multe bare de lemn sau metal legate între ele; gard, grilaj, îngrăditură.
2. (în bisericile catolice) balustradă între sanctuar şi spaţiul navei.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. néocore, gr. neokoros)
1. păzitor al unui templu în Grecia antică.
2. cetate care avea sub oblăduirea sa un templu al unei divinităţi însemnate sau al cultului imperial.
3. preot administrator al unui sanctuar (la catolici).
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. sacristia, fr. sacristie)
1. anexă a sanctuarului într-o biserică catolică, unde se păstrează obiectele şi veşmintele de cult.