scuza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (it. scusare, fr. excuser)

1. refl. a aduce, a-și cere scuze; a se dezvinovăți.
2. tr. a accepta scuzele cuiva; a ierta.

scuză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. scusa, fr. excuse)

1. explicație adusă pentru a motiva și a face să fie iertată o greșeală, o vină: dezvinovățire, justificare.
2. exprimare a regretului pentru o greșeală făcută.
3. a cere ~e = a mărturisi părerea de rău pentru o greșeală săvârșită; a cere iertare.

scuzabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (it. scusabile, fr. excusable)

1. care poate, merită a fi scuzat.

alega

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. alléguer, lat. allegare)

1. (jur.) a invoca ceva ca scuză, ca motiv.

alibi

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr., lat. alibi)

1. probă prin care un inculpat dovedește justiției că în timpul săvârșirii infracțiunii se afla în altă parte.
2. (fig.) justificare, scuză.

amnistia

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. amnistier)

1. a acorda o amnistie, o grațiere; (prin ext.) a scuza ceva sau pe cineva; a pardona.

impardonabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. impardonnable)

1. care nu poate fi iertat; care nu poate fi scuzat; de neiertat.
2. (antonime) pardonabil, scuzabil.

justificabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (după fr. justifiable)

1. care poate fi justificat, scuzat, explicat.
2. (anton.) nejustificabil.

justificație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. justification, lat. iustificatio)

1. acțiunea de a (se) justifica și rezultatul ei; justificare.
2. ansamblu de argumente prezentate de cineva în apărarea sa; faptul de a se justifica, de a-și dovedi nevinovăția.
3. un motiv, o explicație sau o scuză despre care cineva crede că oferă un sprijin convingător sau acceptabil pentru a explica un comportament, o credință sau un eveniment.
4. (tipografie) acțiunea de a justifica o linie, de a da unei linii lungimea potrivită prelungind sau scurtând spațiile libere.
5. (var.) justificațiune.