Dictionar

Rezultate secundare (Singular):

Singular, -ă

Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (lat. singularis, fr. singulier)

1. adj., s. n. (categorie gramaticală) care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de lucruri etc.

2. s. n. (fil.) categorie care desemnează ceea ce aparține unui obiect sau proces; individual.

3. adj. care se referă, care privește pe unul singur.

4. (log.) judecăți ~e = judecăți în care predicatul se enunță despre un nume individual.

5. deosebit, aparte, neobișnuit, extraordinar; unic.


Singulare tantum

Parte de vorbire: loc. adj.
Origine: (lat. singulare tantum)

1. (despre un substantiv) care are numai formă de singular; defectiv de plural.


Singularism

Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Singularismus)

1. concepţie metafizică potrivit căreia universul este dintr-un singur principiu, are o singură cauză.


Singularitate

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. singularité, lat. singularitas)

1. însuşirea a ceea ce este singular; unicitate. (p. ext.) bizarerie, ciudăţenie.


Singulariza

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. singulariser)

1. a (se) evidenţia; a (se) deosebi, a (se) distinge.


Singularizat, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (singulariza)

1. care este ieșit în evidență, ieșit din comun prin ceva deosebit; excepțional, extraordinar, singular.

2. care aparține unui singur sau unui anumit exemplar dintr-o anumită categorie; individual, singular.

3. care caracterizează un singur sau un anumit exemplar dintr-o categorie; individual, singular.

4. care este altfel decât alți indivizi, decât alte fenomene etc. din aceeași categorie prin anumite trăsături specifice; distinct, singular.

5. care este singur printre sau față de indivizi, față de fenomene etc. din aceeași categorie, ocupând un anumit loc în categorie; special, unic, singular.


Colectiv, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. collectif, lat. collectivus)

1. adj. rezultat din munca, din activitatea mai multor persoane; referitor la ideea de colectivitate.

2. substantiv ~ = substantiv care, la singular, denumeşte o multitudine de obiecte identice, considerate ca un întreg; sufix ~ - sufix cu ajutorul căruia se formează substantive colective; numeral ~ = numeral care exprimă ideea de grupare a obiectelor în timp şi spaţiu.

3. care aparţine tuturor; comun, obştesc, social.

4. s. n. grup de oameni care lucrează în acelaşi loc de producţie, cu interese şi concepţii comune, purtând fiecare răspunderea muncii depuse, sub o conducere unică.


Idiografic, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (germ. idiographisch)

1. care reprezintă singularul; relativ la singular, la particular; unic, irepetabil.


Individual, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. individuel)

1. adj. personal, propriu unui individ.

2. care se referă la un singur individ sau la un singur obiect.

3. s. n. concept estetico-literar desemnând exemplarul izolat, cazul particular.

4. (fil.) singular.

5. (adv.) în mod izolat.


MONO-

Parte de vorbire: prefix
Origine: (grec. monos „unul singur, unic”)

1. „unic, singur, o dată, singular”.


Neutru, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. neutre, it. neutro, lat. neuter, -tra)

1. care nu este de partea nimănui; (despre un stat) care nu face parte dintre beligeranți, care nu participă la pacte sau alianțe militare; (despre persoane) neîncadrat în nici o mișcare, în nici un partid etc.

2. nesemnificativ, indiferent.

3. gen ~ (și s. n.) = gen gramatical care cuprinde nume ce au la singular formă masculină și la plural formă feminină.

4. vocală = vocală medială.

5. (despre compuși) care nu prezintă nici caracter de acid și nici bazic.

6. (despre corpuri) care nu are sarcină electrică.

7. (despre organisme) care nu are un sex bine definit; asexuat.

8. care nu are gonade funcționale; steril.


Particular, -ă

Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (fr. particularis, germ. partikular, /III/ Partikular)

1. adj. care aparține numai anumitor persoane sau lucruri.

2. în ~ = în mod deosebit, în special.

3. care constituie proprietatea individuală a cuiva.

4. cu caracter individual; caracteristic, specific.

5. (log.; despre judecăți) în care predicatul se referă numai la o parte din sfera subiectului.

6. cu caracter neoficial; privat; (despre lecții) predat elevilor în afara orelor oficiale de școală.

7. s. n. categorie filozofică, verigă intermediară între singular și general.

8. s. m. persoană care nu deține o funcție oficială; (p. ext.) persoană considerată ca individ în raport cu statul.