Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. syntaxe, lat., gr. syntaxis)
1. parte a gramaticii care studiază regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze.
2. ~ poetică = ansamblu de procedee stilistice care, folosind topica propoziţiei şi a frazei, sporesc expresivitatea limbii literare.
Parte de vorbire: Traducere
Origine:
6. HU szintaxon, cönológiában használt bármely rangú rendszertani egység
Parte de vorbire: Traducere
Origine:
1. LAT syntaxonomia
2. FR syntaxonomie; cénotaxonomie
3. EN syntaxonomy; coenotaxonomy syntaxonomy; coenotaxonomy
4. DE Syntaxonomie; Zönotaxonomie
5. RU синтaксономия; ценотaксономия
6. HU szintaxonómia, cönotaxonómia, biológiai társulások rendszertana
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. syntaxonomie)
1. clasificare a comunităţilor biologice.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. asyntactique)
1. (despre cuvinte compuse) care nu este format pe baza regulilor sintactice de îmbinare a cuvintelor; contrar sintaxei.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. cacographie)
1. scriere incorectă, cu deformarea cuvintelor şi cu greşeli de sintaxă, la afazici.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. grammatica)
1. ansamblu de reguli privitoare la modificarea formelor cuvintelor și la îmbinarea lor în propoziții.
2. ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sistematic al tuturor elementelor constitutive ale unei limbi; studiul structurii gramaticale a unei limbi (morfologia și sintaxa).
3. (p. anal.) ansamblu de reguli ale unei arte, tehnici sau științe.
4. (inform.) mulțime finită de reguli care definesc un limbaj.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. homéoptote, gr. homeoptoton)
1. figură de sintaxă poetică, constând în potrivirea fonică a ultimelor silabe a două cuvinte învecinate; homeoteleută.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. homéotéleute)
1. figură de sintaxă poetică, constând în potrivirea fonică a ultimelor silabe a două cuvinte învecinate; homeoptotă.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. procédure, lat. procedura)
1. manieră de a proceda juridic; serie de formalități după care se realizează justiția; actele într-o instanță judecătorească.
2. ramură a dreptului care studiază procedura.
3. metodă în medicină, psihologie, sociometrie etc.
4. (inform.) metodă de rezolvare a unei probleme, defalcată în etape succesive; funcție executată de un subprogram, parte din sintaxa limbajelor evoluate.