Dictionar

supoziție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. supposition)

1. presupunere, ipoteză; premisă.
2. capacitate a unui termen de a reprezenta ceva într-o propoziție.
 

presupoziție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. présupposition)

1. supoziție prealabilă, presupunere referitoare la o conduită, un act, un proces intelectual.
2. (var.) (înv.) presupozițiune.
 

conjectură

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. conjecture, lat. coniectura)

1. simplă supoziție, care nu a primit încă nici o confirmare; ipoteză, presupunere.
 

ipoteză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. hypothèse)

1. presupunere, supoziție enunțate pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la relația dintre anumite fenomene sau la legăturile dintre acestea și cauzele lăuntrice care le determină.
2. figură retorică constând în presupunerea unui lucru posibil sau nu, din care se trage o consecință.
3. (mat.) ansamblul elementelor date pe baza cărora se dezvoltă o demonstrație.
 

presupoziție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. présupposition)

1. supoziție prealabilă, presupunere referitoare la o conduită, un act, un proces intelectual.
2. (var.) (înv.) presupozițiune.
 

presupunere

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (presupune)

1. faptul de a presupune; supoziție, ipoteză.
2. lucru admis în prealabil ca adevărat.
 

prezumție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. présomption, lat. praesumptio)

1. părere întemeiată pe fapte aparente; presupunere; supoziție.
2. (jur.) recunoaștere a unui fapt ca autentic până la proba contrară.
3. părere prea bună despre sine; înfumurare, aroganță, infatuare.