Dictionar

tendință

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. tendance)

1. dispoziție firească pentru ceva; înclinare, aplecare; năzuință.
2. reflectare în opera de artă a concepției despre lume a autorului, a atitudinii lui față de realitatea prezentată.
3. forța care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare.
4. (p. ext.) orientare, direcție.
 

ambitendință

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. ambitendency)

1. prezența simultană a două tendințe antagoniste.
 

ablutomanie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (după fr. ablutiomanie, lat. ablutio)

1. (med.) tendință obsesivă de a se spăla.
 

abstracționism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abstractionnisme)

1. artă abstractă, care atinge sau caută un nivel de abstractizare.
2. (filosofie) tendința de a da abstracțiilor la fel de multă sau mai multă valoare decât realităților concrete.
 

adicție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. addiction)

1. dependență față de un drog, cu tendința creșterii progresive a dozelor.
 

agriotimie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. agriothymie)

1. (med.) tendință patologică de a comite acte de nebunie furioasă.
 

aliterație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. allitération)

1. repetare, cu efect muzical, a aceluiași sunet (consoană) sau grup de sunete în cuvinte care se succedă; homeoproforon, parhomeon.
2. (med.) repetare a unor sunete sau silabe în stări de puternică excitație psihică.
3. tendință patologică, obsedantă spre rimă, realizată prin repetarea de silabe.
4. (înv.) aliterațiune.
 

alocentrism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. allocentrisme)

1. tendință de focalizare a interesului personal spre ceilalți, mai mult decât spre sine.